Daniel

Interesant materialul, sub aspectul valorii informative. Personal, am cateva rezerve la nivel de formulare in limba romana (Anton fiind de atata timp in Germania, tinde sa pastreze anumite expresii din limba germana - acest lucru se intampla traducatorilor, o spun din experienta). Un exemplu destul de flagrant apare chiar in titlu, \"signal\" se poate traduce fara probleme prin \"semnal\" pt. libertatea artei. Alta formulare de lemn apare in propozitia \"Cu Orhan Pamuk este cinstit un garant al antinaționalismului.” Aici, pentru a ne da seama de sensul frazei originale, ar trebui sa traducem mai intai in germana, dupa care din nou in romana, cum facea candva Maiorescu in Critice, comentand versiunile romanesti ale anumitor gazete germane din Ardeal. Bineinteles ca aceste observatii se doresc a fi constructive, personal apreciez noutatile pe care ni le aduce Toni, desi urmaresc la randul meu presa germana. De data aceasta, astept un material - la care sunt aproape sigur ca Toni lucreaza - legat de traducatorul si poetul german de origine romana Oskar Pastior, care a murit acum cateva zile la Frankfurt, in varsta de 78 de ani. Acestuia i-a fost decernat post mortem premiul Georg Buechner, cea mai importanta distinctie literara din Germania.

Sunt rezervat insa la randu-mi - s-a mai spus parca mai sus... - cu privire la denumirea acestei miscari ce sta, pare-se, sa se nasca. Cand se vorbea de onirism, par example, se stia ca cei care scriau asa - Dimov, Mazilescu, Tepeneag, Turcea, Brumaru etc. - porneau cu totii de la o anumita perspectiva/conceptie asupra realitatii (Weltanschauung i-as zice, in lipsa de un termen mai bun), si asta facea din ei pana la urma niste boieri ai spiritului, indirect. Nu stiu daca modul asta de a-ti aroga a priori o anumita titulatura - fie si la figurat sau doar in gluma - este de bun augur sau mai degraba pernicioasa. In rest, numai de bine.

Eu cred ca Elena Malec are dreptate, nu prea mai exista \"boieri\" ai spiritului la noi la ora actuala. Ea nu a inteles insa un lucru elementar: acesta este un (fragment dintr-un) manifest, cu caracter normativ, nu descriptiv. Cu atat mai legitim asadar devine mesajul subiacent textului.

S-a mai spus și observat deja faptul că Nimerencu nu mai e demult un novice într-ale scrisului. Nu pot, după lecturi repetate din textele lui, decât să confirm acest lucru: sonetul de mai sus dă dovadă de umor, inteligență, dar și un strop de spleen la final, ca o fereastră către profunzimile sufletești ale unui poet viu, dar mai ales lucid.

O bucata autentica de poezie, care isi asuma experienta postmodernismului prin deschiderile livresti pe care le comporta: Hyperion, Dr. Jekyll si Mr Hyde, Sleepy Hollow, Tam O\'Shanter si alte asemenea piese clasice sunt prezente intr-un fel sau altul aici, filtrate prin sensibilitatea personala a autorului. Nu importa faptul ca tema a mai fost tratata - la urma urmei, asa cum spunea Goethe undeva, in dialog cu Eckermann, si Ifigenia, Tasso sau alte asemenea teme au fost prelucrate de autori diferiti, fiecare facand-o altfel. Apreciez creatia poetica a lui Cristian Vasiliu in ansamblu, nu ma refer doar la un text sau altul. Motiv pentru care ii acorda de aceasta data si o stea.

Daca te framanta, tot e ceva. Sunt si dintre aceia care scriu fara sa gandeasca, ceea ce e mult mai grav. Pai, ca sa raspund intrebarii tale, nu stiu de unde ai tras matale concluzia ca eu as fi adeptul ideii ca \"ar trebui neaparat \'sa scriem\'\". Nu am sustinut acest lucru.

Pe de alta parte, daca simti nevoia sa scrii, evident ca e bine sa o faci, problema e daca merita sa arati si altora ceea ce scrii sau nu. Pentru ca exista o literatura (i-as zice maculatura) pe care o scriu unii si altii din nevoia de a defula oaresce frustrari de tot soiul, si care are un simplu rol purgativ, in ce te priveste pe tine ca autor - adevarata literatura abia dupa incepe (parerea mea!). Acest tip de produs este genul de serviciu perisabil, a carui utilitate se consuma odata cu producerea lui. Publicarea, publicul si publicitatea nu joaca aici nici un rol, nici macar din greseala.

Si mai exista acea literatura prin intermediul careia incerci sa te ridici dincolo de imediat, acel gen de scriitura pe care o adopti tot dintr-o nevoie launtrica, dar nu una cu caracter de katharsis, ci una prin care incerci sa adaugi ceva perceptiei senzoriale - o dimensiune de natura spirituala, ce poate deschide o usa catre un univers superior.

In linii mari, ca sa ma limitez la spatiul unui comentariu in subsolul textului de mai sus, cam asta ar fi de zis.

D-le Munteanu, primul paragraf din comentariul Dv. este un sofism da capo al fine, nimic mai mult.

Daca a venit vremea sa schimbati ceva, asta nu inseamna ca trebuie sa confundam arta cu maculatura de care vorbeam mai sus. Nici macar ca exercitiu de stil nu cred ca are vreo noima. Pentru a nu intra in fluxul repetabilitatii, puteti aborda alte teme, alte subiecte sau alt registru. Din tot ce exista pe lume ati ales in cazul de mai sus tocmai subiecte care, prin natura lor, nu pot deveni arta, pentru ca in momentul in care discursul Dv. abordeaza o asemenea atitutidine, textul se autodesfiinteaza.

Daca ati demonstrat ceea ce era de demonstrat in ce va priveste, ar fi de preferat sa nu mai scrieti, decat sa scrieti, asa, nu faceti decat sa daramati cu o mana ceea ce tocmai ati zidit cu cealalta. Iar limitele sonetului ar trebui fortate in sus, nu in jos, altfel ne intoarcem de unde am plecat si, ca sa ma exprim plastic, nu vad \"ce-am avut si ce-am pierdut\".

In ce priveste controversele, nu va amagiti, ele nu sunt in marginea textului Dv., ci in marginea unei probleme mai vaste, legate de \"povestea vorbii\" si a cuvantului scris.

Asa incat... punct ochit, punct lovit, dar s-ar putea sa fie chiar ochiul Dv. cel lovit. Din fericire mai aveti unul, cu care ati putea incerca sa priviti si in alte directii, nu doar inspre latrina sau budoar.

Ce puteam auzi din gura unui personaj autointitulat Akedia, decât... \"mai bine nu mai scriem\"? De-a dreptul hilar. Mă îndoiesc însă că ești conștient cât de bine te prinde pseudonimul pe care ți l-ai însușit. Apreciem oricum sinceritatea... Asta, că tot vorbim de cei învinși de propriile arme.

Asta înseamnă că deja ați coborât ștacheta la nivelul de care vorbiți și că \"magma trăirilor\" epidermice are câștig de cauză. Eu cred că tocmai în asemenea momente de confuzie și incertitudine scriitori talentați, precum Dv., ar trebui să rămână pe poziție și să nu abdice de la \"frumosul și armonia tradițională\" de care vorbiți. Și eu încerc, în sonetele mele, să îmi asum modernitatea, dar nu coborându-mă în abject și scatologic, ci printr-un spirit ludic, intertext șamd. În ce măsură îmi reușește acest lucru, e discutabil, dar starea de fapt pe care o trăim nu e o scuză pt. a scrie, oricum, în ideea că se \"merge și așa\". Dimpotrivă. Cel mai stupid argument legat de poezia cu formă fixă l-am auzit cred din gura lui Komartin, care spunea cândva că \"vremea sonetelor a trecut etc.\", ca și cum în artă și în cultură în genere ai opera cu asemenea concepte, de ordin cronotopic. Dar Komartin - și alții ca el - nu au înțeles încă diferența elementară dintre cultură - cea care operează cu valori perene - și civilizație - la nivelul căreia putem vorbi de concepte perimate și valori inactuale (nu mai mergem cu trăsura, avem mașini etc.)

Am fost și eu aseară în Club A, probabil pe urmele unor nostalgii mai vechi, dar în primul rând, pentru Dinu Olărașu. De Dinu Olărașu mă leagă înainte de toate originea, el fiind, ca și mine, reșițean. În al doilea rând, cred că este un poet important al generației lui, deși mai puțin cunoscut. Abia în al treilea rând, cantautor - poate pentru că așa l-am cunoscut eu. Îmi amintesc de anumite ședințe mai vechi ale cenaclului Semenicul din Reșița, din anii ’90, alături de Constantin Rupa, Costel Stancu sau Ion Chichere, unde numele și poezia lui Dinu Olărașu, plecat deja din urbe (mai întâi la București, acum înțeleg că stă la Sighișoara), erau rostite nu de puține ori. Nici recitalul de aseară nu m-a dezamăgit (deși prima parte a serii, a unui interpret al cărui nume nu l-am reținut, mai-mai că m-a scos afară din sală – recunoștea de altfel și el că nu cânte „bine”, doar „tare”). Dar am rezistat eroic până când pe scenă a urcat Dinu Olărașu, care ne-a încântât cu câteva din cântecele lui mai vechi și mai noi (Dacă toti am bea parfum, Nu vrei să fii tu fratele meu, Ochiul dracului, Nu ai nevoie de foarte multe, Pe cuvânt – mi-ar fi plăcut să aud și Cea mai urâtă.) Ceea ce îmi place în muzica lui este echilibrul pe care reușește să îl atingă, atât între voce și chitară la nivel concret, cât și între muzică și text în general. La Andrieș bunăoară ironia poate deveni uneori agasantă, în vreme ce la un Alifantis, lirismul riscă să devină difuz, lacrimogen. În această echilibristică riscantă, Dinu Olărașu reușește să își păstreze balansul și să ni se strecoare sub piele pe cât de discret, pe atât de ireversibil. L-aș compara în acest sens cu Mircea Vintilă, cu precizarea că Olărașu își scrie singur textele. (Nu știu la câți alți folkiști de la noi mai poți auzi un vers - producție proprie - precum „trupurile noastre încolăcite ca un copac până la cer”.)

Găsesc foarte reușit și echilibrat articolul de mai sus, scris de la înălțimea și cu detașarea unui lector avizat, care nu este implicat direct în polemica dintre doomiismul în pulbere reprezentat de lubrici și cei care nu cred în el, poeții care sunt de părere că poezia fără metafizică e ca un scafandru fără oxigen. Personal, cred că aș fi fost mult mai virulent la adresa poeziei lui Komartin, fiind implicat direct în poemica deloc cordială de care am adus vorba. Motiv pentru care e de apreciat efortul autoarei, în care găsesc atât o critică de întâmpinare, cât și una de direcție, aspect deloc neglijabil.

Foarte interesant, interviul de mai sus. Discuția e vastă și subiectul generos, ar merita poate o dezbatere mai amplă, un interviu demn de prima pagină. Nu s-a adus vorba aici, spre surprinderea mea, de Novalis, cel care a scris la un moment dat un text devenit între timp celebru, și care s-a bucurat de reacțiile cele mai diverse: Die Christenheit oder Europa. El dezvoltă aici o viziune funciarmente creștină asupra problemei, susținând unitatea artistică, religioasă și științifică a unei Europe unite. Dacă America reprezintă forța economică și politică a lumii actuale, iar Asia rămâne în continuare un izvor nesecat de inspirație din punct de vedere mistic și religios, Europa va rămâne cred factorul exponențial în raport cu cultura și arta în general, în ideea de a realiza, așa cum spunea cândva Hermann Grimm, tocmai un liant între cele două elemente aparent ireconciliabile – materia și spiritul. Marchez textul cu o steluță, atât pentru nivelul la care se poartă discuția, cât și pentru o temă de indiscutabilă actualitate.

Interesantă recenzie. Nu știu dacă volumul lui Sociu merita osteneala, lectorul trebuie să treacă printr-un adevărat infern mental pentru a găsi câteva versuri acceptabile în volumul comentat, dar presupun că faptul e consumat. Concepția doomiistă despre poezie și artă în genere e atât de perversă încât se iau versuri abjecte, precum unele citate mai sus, li se lipește eticheta de poezie, sunt publicate la o editură serioasă și uite ce mari autori suntem. E o simplă abstracție, să iei un bolovan și să-i spui orhidee (nu vreau să dau exemple de-a dreptul scabroase, precum textele unor \"poetese\" ca Ninu sau Geacăr). Menirea artei este să aceea de a depăși biologia și descriptivul, iar dacă prin ceea ce scrii tot acolo rămâi, numai de artă nu poate fi vorba.

Mi se pare nedrept – sau poate dezinformat – antevorbitorul. În primul rând, nu poate fi vorba de pseudoesoterism, de vreme ce autoarea nici nu cred că își propune un poem esoteric. În al doilea rând, la fel de greșit mi se pare să afirmi că ar scrie pentru un cerc exclusivist, de vreme ce nu apar în text decât doi termeni ebraici (pe care autoarea mai că și-a călcat pe principiu pentru a-i explicita), iar aceștia sunt prea importanți și generali pentru a nu fi cunoscuți. yehi\'or este echivalentul ebraic al lui fiat lux, iar hassofer înseamnă scrib. Scribul cu majusculă poate fi aici Dumnezeu Însuși – al cărui nume, shemamphora, nu poate fi rostit – de vreme ce întregul sistem religios iudaic are la bază o cultură și un cult al cărții, Tora. Poemul evoluează pornind de la concepția creaționistă, născându-se la rându-i în mod asemănător, din epicentrul frig poetic.

Prima parte a textului de mai sus mi se pare mai degrabă slăbuță, ai mereu senzația că citești niște articole introductive pe internet sau într-o istorie oarecare a literaturii. Nu văd nimic nou, e vorba de lucruri știute. Abia de la \"Stilul lui Gellu Naum...\" discursul devine ceva mai aplicat. Evident că și spațiul gol de la finalul eseului e lipsit de sens. De apreciat, preocuparea pentru o temă serioasă și un autor pe măsură.

Alt text foarte ingenios ca prezentare și foarte interesant de altfel. I-aș da o stea, dar mă abțin, i-am mai dat una autoarei pe ziua de azi. Pe ceilalți cititori însă nu-i oprește nimeni s-o facă... în măsura în care apreciază cele de mai sus.

M-am abținut la prima lectură, dar acu\', dacă textul tot a ajuns pe pagina-ntâi, rugăm autorele a binevoi să corecteze.

Aș vrea să atrag atenția, prin prezentul comentariu, atât asupra textului interesant și de actualitate de mai sus – pe care un editor ar putea să-l reclasifice drept \"articol\" pentru a-l putea posta, eventual, și pe pagina întâi - cât și asupra unei autoare despre care sunt sigur că vom mai auzi și de aici înainte: Lucia Dărămuș.

De regulă un grimoar (sic!) nu se răsfoiește, ci se deschide la o pagină anume pentru a găsi o formulă precisă.

Un poem foarte reusit in opinia mea. Recuzita, in buna traditie textualista, isi face inca o data treaba, atunci cand un poet inspirat precum Costel Stancu - \"un poet cat o generatie intreaga\", daca ar fi sa il citez pe Robert Serban - o pune la treaba. Mai presus de orice, apreciez aici deschiderea catre metafizic care se creeaza nu doar in final, ci prin metaforele excelente din aproape fiecare vers (te dezbracam ca si cum ai scoate o icoana, oglinzile in care fiecare vede chipul celuilalt inainte de a se naste, punctul care clipea ca un ochi orb, tacerea vie, atat de vie incat parca toate cuvintele ar fi fost deja spuse). Atrag totodata atentia si asupra unitatii de ansamblu a poemelor pe care Costel ni le propune constant pe agonia, lucru extrem de important cand vine vorba de o carte (si pe care Costel, poet cu experienta si multe carti publicate, il stie). Bravos!

Foarte interesant interviul, si plin de lectii instructive pentru cine are ochi sa vada si urechi sa auda, mai cu seama in tandem cu discutiile recente legate de tanara generatie si devenirea tanarului scriitor. Motiv pentru care ii acord o stea.