Rataciri

EA: Cred ca stiu ce este iubirea. EL: De fapt, habar nu am ce este iubirea, inca astept sa ma invete cineva acest joc straniu din care nu poti iesi decat invins, nauc, ratacind noaptea pe strazi, uitand cine esti si fara sa crezi ai fost vreodata. Nu stiu cine ma iubeste, stiu doar ca eu nu iubesc pe nimeni si nici nu cred sa fi iubit. Cred ca a venit momentul sa spun si eu “nu mai cred in livezile cu portocali”. A venit momentul sa nu o mai visez, sa nu-i mai dedic orele mele de nesomn si porcariile alea de versuri ce nu-mi dau pace. “Poftim, tine-le, sunt ale tale. Sunt proaste, stiu, dar sunt ore nedormite, cuvinte zgariate, sunt rime scrise in incercarea disperata de a lupta cu albul de foaie. De fapt, unele nici macar nu sunt rime... . Ia-le, arunca-le, nu le citi.” Si mai trist este ca ea nici macar nu e reala. Nu cred sa te fi iubit vreodata. Imi placea doar sa te mint ca esti frumoasa, aveai nevoie de asta, sau poate ca eu aveam nevoie de asta. Am avut intr-o noapte un cosmar in care se facea ca eram casatoriti, aveam casa noastra, cu gradina, cu gard alb, cu semineu si alte prostii. A! mai aveam si niste copii cuminti si incantator de prosti, iar tu imi spuneai cat te bucuri ca in sfarsit am renuntat la tigari, vodca, rock si la speranta de a iubi. Apoi mi-ai spus ca ma urasti iar eu ti-am spus ca-mi esti indiferenta. Visul se termina cu adancile si eternele noastre batraneti in care le povesteam nepotilor cat de mult ne iubeam. Asta am visat, ca invatam oamenii sa iubeasca fara sa te fi iubit. Marturisire. Intai am invatat sa scriu si abia apoi am invatat sa traiesc. Scriam despre “a fi” ca si cum as fi stiut ce inseamna asta. Copil fiind, vorbeam despre viata ca un om mare. Intai v-am invatat pe voi sa traiti, iar apoi, intr-un tarziu, am realizat ca nu m-am gasit pe mine. Nici nu mai tin minte cum arata acea zi. Trebuie ca a fost o zi de iarna. Iti promit ca nu voi mai scrie. Intre noi fie vorba, tu stii foarte bine ca te mint, ca nu va fi asa, ca ma voi trezi intr-o noapte tremurand, voi cauta un creion, o foaie, si o voi lua de la capat. Iti voi spune iar ca mi-e teama de soare, mi-e teama de viata, mi-e teama de mine. Voi canta neputinta de a nu ne fi nascut. Si apoi, cine ma cred eu, sa-mi inchipui ca as putea intr-o zi sa nu mai scriu? FINE