a neputință

stau așa cu cartea ta în brațe mâinile căzute a neputință ochii deschiși a neputință cum mai putem să scriem când tu ne-ai născut pe toți ai pus îngerii în pietre ai născut pasărea albă cuvântătoare cu aripi atât de mari atât de albe stau uite așa și citesc și știu că nu mai pot scrie ai bătut tu în cuie cuvintele limba asta poezească ai prins-o în cuie ai întins-o către toate cele patru zări și noi mergem pe ea călcăm o bătătorim bine mergem pe trupul tău întins și el înspre cele patru puncte cardinale ne întinzi când un măr când un câine ne inviți în corturi la naiba, Nichita, am nevoie de un cuțit ascuțit bine să îmi crestez conturul și să pic să bubui cu mine de pământ să nu mă mai doară dragostea de tine și să mă rostogolească vântul departe departe departe