Te-adorm pe-ncheietura mâinii drepte,
Þinându-te mai strâns, să nu te scap,
Când zilele grăbite sunt șirete,
Și șterg, încet, încet, chipul tău drag..
Iar tu, plutești printre silabe,
Într-un
Tăcerea de seară îmbie pămantul
Să culce duios fiece floare plăpandă
Câmpii de-ntuneric le cânta
De leagăn, de dor, de ducă..
Pe-aleile strâmbe cade tălâmbă o lună
Și-a doua urmează prea
Atârnă durerea de marginea firii
Zbucium vaiet te chinui, te-ndoi
Aplecat de atâta dor ce nu-ți lasă
Nopțile să pătrundă în zori..
Înșiri pe covor privirile sale
Calde fărâme din tine, se
Abia aștept să fug
Să-ajung la tine-n brațe
Iar ploaia să danseze
Pe buzele-ți udate,
Abia aștept s-te strâng la piept
Și să îmi mângâi părul ud
Să-ți simt bătaia-ncet încet
Rostindu-mi un
E mort, în palida-i privire,
Se \'neacă mări și-oceane,
Cuvintele-i sunt amintire
Iar vocea nu tresare.
Mâna-i stă rece, înghețată,
Păzindu-i pântecul de fier
Și vena.. ce era udată
Se
Ca un nebun desculț pașesc,
Firav..fricos..sunt perle
Cetăți și vise ce clădesc
Pe tâmplele-ți eterne..
Iar valu-ți rece, talpa mea,
Acum o înfioară
Îngroapă-n alge a mea caldură
Ca pentru
Privind prin ochii tăi închiși
Spre lumea ta adâncă,
Simțeam cum plutesc prin nori
Cum zbor ca o nălucă..
Părea că tu ești ireal,
Că vii din altă lume
Și am atins o clipă doar
Cu buzele-a ta
Îți plouă-n cuibul însorit
Pui mic de vrabiuță,
Ești singur, palid, zgribulit,
Și ploaia nu te cruță.
Frații-au pecat spre alte locuri
Cătând noi crengi - noi ramuri
Doar tu mai stai,
S-a lipit de geam
Piciorușul negru
Ea soarbe cu poftă
Sucul de cedru,
Rășina o-îmbată
Și zboară zbarlită
Pană când vazută-i
Și strivită..
Târându-și aripa pe parchetul gros
Blesteamă
În pajiști verzi se-ntinde unda-i
Iar valu-i cântă între munți
Pădurea verde se închină
Albiei sale ruginii,
Tăcuta umbră mă-nfioară
Când chipu-mi zboară spre adânc
Spre amarul revărsat în
Eu calc urma ta, tu chemi pasul meu,
Triști, doi nebuni prin noapte umblăm,
Te-ador, mă iubești, te vreau ești al meu
Sunt tu, tu ești eu – ne confundăm.
Ca doi stropi de ploaie ștergând de pe
Doar scârțâitul șinelor se mai aude
Sub ploaia prăbușită pe-acest geam,
Ochii albaștrii și râsul zglobiu
Înconjoară surâsul bătranei, pustiu..
Obrajii-i sunt roșii, la fel și bujorii
Ce-i ține
Atâta foc nu a fost niciodată,
Trăiri de gol, în golul meu nătâng
Deprinderi nebunești...sunt vinovată
De ochii tăi în lacrimi prinși de vânt..
Curând voi fi departe-n zări,
Acolo, iubiții se
Iubesc nepăsarea și mă închin durerii
Și jale și zbucium m-alină
Trezesc uragane, dărâm mii de clerici
Transform în negru tot ce-i lumină.
Sunt ură și spaimă, îmbrac goliciune,
Sfidez orice
