Poezii

Te-adorm pe-ncheietura mâinii drepte, Þinându-te mai strâns, să nu te scap, Când zilele grăbite sunt șirete, Și șterg, încet, încet, chipul tău drag.. Iar tu, plutești printre silabe, Într-un

Tăcerea de seară îmbie pămantul Să culce duios fiece floare plăpandă Câmpii de-ntuneric le cânta De leagăn, de dor, de ducă.. Pe-aleile strâmbe cade tălâmbă o lună Și-a doua urmează prea

Atârnă durerea de marginea firii Zbucium vaiet te chinui, te-ndoi Aplecat de atâta dor ce nu-ți lasă Nopțile să pătrundă în zori.. Înșiri pe covor privirile sale Calde fărâme din tine, se

Abia aștept să fug Să-ajung la tine-n brațe Iar ploaia să danseze Pe buzele-ți udate, Abia aștept s-te strâng la piept Și să îmi mângâi părul ud Să-ți simt bătaia-ncet încet Rostindu-mi un

E mort, în palida-i privire, Se \'neacă mări și-oceane, Cuvintele-i sunt amintire Iar vocea nu tresare. Mâna-i stă rece, înghețată, Păzindu-i pântecul de fier Și vena.. ce era udată Se

Ca un nebun desculț pașesc, Firav..fricos..sunt perle Cetăți și vise ce clădesc Pe tâmplele-ți eterne.. Iar valu-ți rece, talpa mea, Acum o înfioară Îngroapă-n alge a mea caldură Ca pentru

Privind prin ochii tăi închiși Spre lumea ta adâncă, Simțeam cum plutesc prin nori Cum zbor ca o nălucă.. Părea că tu ești ireal, Că vii din altă lume Și am atins o clipă doar Cu buzele-a ta

Îți plouă-n cuibul însorit Pui mic de vrabiuță, Ești singur, palid, zgribulit, Și ploaia nu te cruță. Frații-au pecat spre alte locuri Cătând noi crengi - noi ramuri Doar tu mai stai,

S-a lipit de geam Piciorușul negru Ea soarbe cu poftă Sucul de cedru, Rășina o-îmbată Și zboară zbarlită Pană când vazută-i Și strivită.. Târându-și aripa pe parchetul gros Blesteamă

În pajiști verzi se-ntinde unda-i Iar valu-i cântă între munți Pădurea verde se închină Albiei sale ruginii, Tăcuta umbră mă-nfioară Când chipu-mi zboară spre adânc Spre amarul revărsat în

Eu calc urma ta, tu chemi pasul meu, Triști, doi nebuni prin noapte umblăm, Te-ador, mă iubești, te vreau ești al meu Sunt tu, tu ești eu – ne confundăm. Ca doi stropi de ploaie ștergând de pe

Doar scârțâitul șinelor se mai aude Sub ploaia prăbușită pe-acest geam, Ochii albaștrii și râsul zglobiu Înconjoară surâsul bătranei, pustiu.. Obrajii-i sunt roșii, la fel și bujorii Ce-i ține

Atâta foc nu a fost niciodată, Trăiri de gol, în golul meu nătâng Deprinderi nebunești...sunt vinovată De ochii tăi în lacrimi prinși de vânt.. Curând voi fi departe-n zări, Acolo, iubiții se

Iubesc nepăsarea și mă închin durerii Și jale și zbucium m-alină Trezesc uragane, dărâm mii de clerici Transform în negru tot ce-i lumină. Sunt ură și spaimă, îmbrac goliciune, Sfidez orice