simia dei

luam lucrurile personal o dureau pleoapele credeam că e vina mea între atunci şi acum se proclamau teorii naive oamenii se prindeau ca o epidermă de conţinutul nopţii fălcile lui kandinsky în geometrii policrome ne înghiţeau în minte e vraişte în suflet în ritm de jazz sfântul augustin dădea din cap mai scria câte ceva şi se făcea imediat că uită uneori am senzaţia că totul devine alunecos atomii se împrăştie ştergându-şi memoria aud bătăile inimii ca un lătrat de câine în urmă drapând o linie un capăt haita bătăilor de inimă muşcă din călcâiul abstract de femeie