Dan SÎRBU

... draga mea Gabriela, sunt copleșit de-a dreptu\' de adevărul ce reiese din sublimul tău poem, deși eu nu te consider deloc vinovată de apariția amurgului în viața noastră, a tuturor...

... \"vinovată sunt doar de amurg // și de faptul că încă n-am descoperit / în care anotimp rodesc tăcerile / cuvinte\" - nu-i așa că tânjim cu toții înspre o perpetuă cunoaștere a propriei noastre individualități (chiar și când nu ne aparținem)...?

... cu mulțumirile de rigoare pentru acest semn de recunoaștere a activității mele - mă onorează dar mă și obligă...

... \"vei începe să spargi ca de obicei cristale golite de sentimente
pentru că de fapt el o aruncase de pe ultima treaptă a întâmplării
lumea se adunase într-o baltă de lacrimi...\" - câtă clarviziune în sufletul tău (!), intuiția feminină te-a ajutat în acest poem să definești foarte bine paradoxul unei dimensiuni onirice fără precedent, în care reușești foarte ușor să captezi atenția cititorului cu o lume în care totul, dar absolut totul, poate fi posibil...
... reușit poem...!

... cu lacrimi în idee mă zbuciumă câmpia
ce în copite albastre surâde sideral,
singurătatea albă mă-mpinge înspre tine
să îți pictez în sânge un zâmbet... Magistral!!!

... mi-am amintit de trecerea timpului, dureroasa ireversibilitate...