dan plesa

să ne amintim vorbele pe care le auzim în stradă când atenți ne-apropiem de ea fără să vadă fără să știe trecându-i doar ca o adiere prin păr și înfiorându-i pielea să le aducem acasă

să o ascultăm acum când vine pe aici poate pentru ultima oară și să întelegem tot ce nu vrea să ne spună să o urmărim apoi cu privirea până în locurile acelea unde n-am călcat vreodată și să

eu n-am gesturi pe care lumea să nu le știe și aprecieze tocmai de aceea mă mișc pe mijlocul străzii după cum mi-e firea și le vorbesc unora celor care nu mă ascultă despre cutremure și despre

ea n-are vârstă ori eu unul nu-mi imaginez vreun timp care să i se potrivească de aceea mă mișc de jur împrejurul ei ca un satelit uneori îngenunchiat alteori târându-mă așteptând să-mi calce

nu ne-am lăsat de atâția ani îi tot explicăm ce ar trebui să vadă în cuvintele noastre la început ne privea uimită o dureau sunetele își facuse un obicei în a-și da jos ochelarii ca o trecere

sunt orbul pe care îl știi dimineața făcându-și unghiile cu noroi mutul care începe să spună cuvinte mari și incredibil de lungi sunt acel surd care-și ascultă inima cum iese la vedere spre

11 noiembrie și orice ai spune te lasă rece cu siguranță frigul de-afară și ceața din tine gânduri agățate de pereți ca umbrele o dimineață fără apă și fără gumă de mestecat apoi tramvaiul

rănile noastre adânci cât să bagi o lume întreagă cu toate umbrele și cărările ei cu ochii ei sticloși lăsați la uscat cu hainele întoarse pe dos ca într-un carnaval burlesc în care o cauți

să ne așezăm și să-i ascultăm vorbele ca și când ar vrea să rămână ca și când ne-ar spune despre prietenele ei și despre lucruri pe care ea nu le-ar face niciodată ca și cum n-am fi de față ci

ne-am ales vorbele cu cea mai mare grijă ca despre o boală ascunsă la care ai ajuns să ții și care știi că de-o viață întreagă ți s-a cuibărit sub haine și s-a făcut comodă ne-am ales vorbele

câțiva bani pe care să-i culegem de pe jos o sticlă pe jumătate cu bere caldă puțină pâine un colț mucegăit o cămașă fără nasturi și-o față zdrelită apoi ea trecând

ar fi trebuit să-mi cunosc spaimele la fel de bine ca pe mine însumi spunându-le unora ori altora făcând din ele mingi colorate pe care timpul să le dea de-a dura ca pe niște vorbe

un fel de copac crește din mine înălțându-se drept acoperindu-mi vorbele cu o umbră deasă și de nepătruns otrăvește totul în jur așa-mi explic nisipul acesta pe care-l văd pretutindeni cu

aș fi putut totuși întârzia pe meleagurile astea încă timp îndelungat până când ținut de mâini mi-aș fi descoperit ochii în umbra unor ferestre de la mansardă unde surâsul ei mi-ar vorbi despre

sunt un drumeț din vremuri străvechi bale îmi curg pe piept vorbele pe care nu le spun sunt aceleași umbra îmi ține o altă umbră mult mai aproape cineva care merge înainte ori poate

ce dacă tot visăm că ne înghițim mâinile de foame și-apoi privim de jur-împrejur la fel de triști ascunzându-ne cioatele adânc ce dacă nu ne putem saluta semenii ca orice om normal ci doar

încă mai avem cuvinte la-ndemână pe care să i le spunem să-i arătăm noaptea așa cum e ea și zilele așa cum au trecut să-i povestim despre ce-am adunat din clipele acelea cum ducem totul

vor fi vorbele tale ca un fel de palme răsunatoare date în public am să rămân acolo pe loc și-am să-mi plec capul privind pământul cum se deschide are să ningă apoi acoperind toate urmele

dacă ai putea să dai nume lucrurilor ei să le spui așa ca la început vorbe pe care nimeni niciodată și să le așezi apoi pe rând la picioarele ei și s-o întrebi să șoptească da sau nu ori să-și

drumul acesta pe care l-am urmat întru-totul ne ține gândurile într-un loc l-am fi uitat fără mireasma ei tare ca viața însăși și fără spaimele rămase de-atunci ca un peisaj același pe care

să ne zidim și noi case aici pe nisip la marginea apei să putem spune celor ce trec veniți de vă odihniți puțin fără grija e curat putem privi apusul apoi și chiar să ne iubim ori vă trecem

ne-am așezat fricile într-un soi de alergare neputincioasă din fața lumii așa pornim întotdeauna cu ochii mari și tresărind de groază apoi ne oprim într-un fel de sfârșeală a vieții și ne

dacă ai putea să o privești în ochi să-ți înalți privirea atât de mult să nu-i spui decât numele ori să-ți ridici doar mâinile să alungi apoi tăcerea și spaimele atâtor ani dacă ai putea să