Dan Norea

Dan, felicitări pentru carte și succes la lansare!
Deși nu mai eram copil în anii '80, știu cum a fost, poate chiar mai bine. Când veneam de la serviciu, dacă fetele mele nu erau acasă, le căutam la vreo coadă prin apropiere. Anii aceia mi s-au fixat foarte bine (prea bine) în memorie, suferința e mai mare când nu poți oferi copiilor căldură, lumină și mâncare.

Îmi pare rău că nu pot veni. E vreo șansă să găsesc volumul în Constanța?

Nelu, sentimentele profunde provocate de viața politică au două motive:
- unul extern, datorat cuvântului "democrație", care sugerează că poporul decide; cum noi avem democrație doar de 20 ani, vrem cu tot dinadinsul să ne exercităm această putere;
- unul intern, credința că ești buricul pământului, că tu ai totdeauna dreptate și că trebuie să îți impui această dreptate, altfel fără tine totul se duce de râpă.


Eugen, of!
Mă bănuiești de mai multă diplomație decât am.
- La Sorin Olariu nu m-am gândit niciun moment când am scris textul.
- Pe Laurențiu Ghiță l-am pomenit nu numai pentru epigrama citată, ci și pentru alte proteste ale neumoriștilor, aduse poeziei "L’hiver sur la ulitza", referitoare la țiganii din Paris. Fiind o poezie mai lungă, n-am citat-o, dar se încadrează în aceeași categorie.
- Nu marginalizez neumoriștii, spun numai că nu au cum să înțeleagă genul de paradă-ripostă specific epigramiștilor. Așa cum spuneam, privit din exterior, pare o răfuială continuă între oameni care se dușmănesc. Citește duelurile mai vechi dintre Florin Rotaru și Nelu Gârda, dau impresia unor dușmani înverșunați. În cazul nostru, cred că Tataia s-a supărat mai puțin decât pare, altfel ar fi venit imediat cu o replică acidă la adresa Icăi.
- Fenomenul Săpânța nu se datorează unui "nucleu dacic" izolat, el caracterizează bine întreg poporul român. Știai că în multe sate, în noaptea de priveghi dinaintea înmormântării, se fac adevărate farse, uneori utilizând chiar mortul? Asta nu înseamnă să privești moartea cu zâmbetul pe buze?
- Epigrama la francezi a fost odată, azi nu mai e. E un lucru recunoscut, pe care d-l Corbu l-a spus în mai multe rânduri: "Românii sunt singurii care mai scriu astăzi epigrame".
- N-am negat niciodată respectul datorat bătrânilor. Am spus doar că, după părerea mea, epigrama Icăi Ungureanu nu dovedește o lipsă crasă de respect, ci este o înțepătură obișnuită adresată unui coleg epigramist. Mai exact spus, după mine Tataia merită respectat în primul rând pentru valoarea și experiența lui de epigramist, mai mult decât pentru cei 20-30 ani în plus. În condițiile în care ne raportăm la vârstă, ar trebui ca Laurențiu Ghiță să-mi spună nene, iar Florin Rotaru să stea frumușel în banca lui și să nu crâcnească în fața nimănui, ca să nu fie bănuit de obrăznicie și de lipsă de respect. Te rog să mă crezi că m-aș simți de-a dreptul jenat dacă s-ar întâmpla așa ceva.
- Văd că insiști pe lipsa de respect a Icăi Ungureanu, un lucru discutabil (câtă vreme discutăm despre el). Dar acea epigramă n-a fost decât pretextul textului, a fost scânteia care mi-a readus în minte multe alte gânduri despre subiectele considerate tabu.
- E cât se poate de normal ca umoriștii, atunci când ating subiecte politice, să lovească în primul rând în putere. Și dacă cineva își manifestă simpatiile legate de președinte sau de partidul aflat la guvernare, riscă automat să devină ținta unor înțepături. Poate să riposteze la rândul lui, fără nicio supărare, dar în mod cert va fi în minoritate. În particular, sunt convins că Tataia nu e membru PDL, el e numai un simpatizant al lui Băsescu. Dacă militează pentru evitarea subiectelor politice, o face mai mult pentru că epigramele politice se perimează mult mai repede decât altele.
- Stai liniștit, poți fi sigur că nu se ajunge la lupte de gherilă. Am prins pe acest site mai multe campanii electorale și nu s-a ajuns niciodată la împărțirea în tabere și la lupte prin intermediul epigramei, indiferent de simpatiile și antipatiile personale.
Cu aceeași prietenie,
D.N.

Eu cred că Geoană e dibaci
Și va-mplini ceea ce spune:
Într-un partid de prostănaci
Se-adună milioane bune!

Prin Vatican, un paradox,
Rămâne-n veci, inexplicit:
Catolicul, neortodox,
De ce e mult preafericit?
(Marius Bartis)

Păi nu găsești, sa dai cu tunul,
Analizând estul și vestul,
La noi, Preafericit, doar unul...
La ei, preafericiți sunt restul.

Florian, mi-ai dat de lucru, nu mi-era cunoscut citatul din Dante. Totuși, prefer citatul din Marques, care spune taman pe dos: "Nu plânge că s-a terminat, zâmbește că s-a petrecut".
În legătură cu epigrama de sine stătătoare, cam avea deja statutul ăsta. Varianta postată pe site și apărută și în volum, în categoria definiții epigramatice, sună așa:

Cardinalul

Trece ghețuri, munți, corali
Și de crucea lui nu scapă
Eschimoși și canibali...
Uneori ajunge papă.


Cornel, ai ceva dreptate, dar e destul de greu să găsești ca rimă un substantiv terminat în "ali". Adjectivele ies din discuție, dacă vrei să fie în acord cu punctele (de genul neutru).
Așa că prefer să fac precum Solomon și să-i dau dreptate și lui Florian, în ideea că "originali" între virgule se referă la cardinali.

Ai înțeles, din vîrf, matale,
Acele puncte cardinale
De ce-s atât de mititele?
Că doar (s)e papă între ele!
(florian abel)

Mai pleacă unii cardinali,
Fugind de cei care îi sapă,
Misionari la canibali...
Acolo sigur ajung papă.

Am sunat la Vatican
Si-am aflat ce văd normalii,
De la un italian:
Quattro punti cardinali!
(Gârda Petru Ioan)

Uite care este fița
Și ce spun autohtonii:
Nu sunt puncte, ci e pizza
Quattro stagioni.

Mă-ntreb ca un creștin supus
Ce căutai acolo sus?
(Eugen Sfichi)

Păi San Pietro are scări
Și urci atâta cât ai chef
Ca să privești în patru zări...
Sau să te-apropii-un pic de Șef.

...primele două. Nu pentru că ultimele patru sunt politice, ci pentru că au mai multă satiră și mai puțin umor, iar preferințele mele sunt inverse.
A doua cred că merită un pic lucrată, versul doi se citește greu, apare acolo o mică poticneală înainte de ultima silabă - "La câte rele-n viața-mi îs". E singurul lucru care o împiedică să devină antologică.

Gigi, după mine, tristihul tău nu prea e haiku. Sentimentele, gândurile nu trebuie să apară în mod explicit, ci să fie sugerate.

Nelu, când am scris "parcul mai sărac", am vrut să sugerez două aspecte: parcul este mai sărac cu câteva castane, dar în același timp, este un parc de oameni săraci, care nu-și pot permite coliere decât din castane. În schimb, în parcul tău, e o adevărată bogăție.:)

Nelu și Mitru,

Constatăm, de câțiva ani,
Că Elena-i bagă-n boală
Pe prieteni și dușmani:
Vor s-o vadă goală!

Deși sunt la fel de profan (de fapt, cred că mai profan, dacă se poate folosi gradul de comparație) ca d-l Neculai Lunca, vin să vă atrag atenția că un cub cu colțul tăiat este orice fel de poliedru doriți dvs, dar nu un cub. Cred că acesta era și motivul domniei sale - nu vă contestă decât utilizarea atributului "sonet", nimic altceva.
Aș putea să comentez în continuare că, de-a lungul deceniilor, acelui cub perfect (poezia) i-au fost ciobite pe rând toate colțurile, fiecare nou poet dorind să-și aducă o contribuție la evoluția poeziei. Din păcate, rezultatul nu este o sferă (un alt corp perfect), ci o masă amorfă. Dar mă abțin, pentru că asta e altă poveste.

Semnat: un neinițiat

La doua, eventual la a treia citire, fiecare poem spune mai mult decât la prima.

Absența lacrimilor din ochii bătrânei se poate datora prea multor lacrimi anterioare, datorate secetei. Ceea ce provoacă o "secetă" (uscăciune) pe obraji.

Apusul sângeriu este un fenomen relativ normal. Dar atributul "sângeriu" în loc de "roșiatic", în relație cu ulucile ascuțite, te duce la gândul că soarele a fost rănit. Iată o metaforă atât de bine mascată, încât nimeni nu poate acuza autorul că a încălcat legile haiku-ului. De altfel, am folosit-o și eu, anul trecut dacă nu mă înșel, ceva mai puțin subtil.

amurg sângeriu –
pe deal vârful unui brad
înfipt în soare

Cocorul din mâinile fetiței nu poate fi decât unul origami. Dar sintagma "ultimul cocor" îți sugerează ce e mai rău, fără a explicita.

Despre gutui și vremurile în care ele sunt unica sursă de lumină, a vorbit Cornel Atanasiu. Sincer, nu mă omor după poemele care vorbesc despre lumina florilor sau a fructelor, nu am suficientă sensibilitate pentru asta.

Constat că de câțiva ani îmi place mai mult paleta liniștită, armonioasă și (cum zici tu) odihnitoare a toamnei -auriu, arămiu, roșiatic- decât bogăția cromatică a primăverii. Iar ultima frunză chiar îți provoacă o nostalgie aparte, pentru că anunță albul viscolit al iernii. Brr!

Vârtej de frunze fură vântul hoț,
Trei plopi nerușinați, pe albe-alei,
Fac striptease și, deși sunt fără soț,
Azi nimeni nu se plimbă lângă ei.

Brad și Flavia,
Angelina geloasă-
pagini de scandal
:)

Tataie, toate sunt epigrame adevărate. Dar, după părerea mea, primele trei sunt mai mult adevărate, iar ultimele trei sunt mai mult epigrame. Sau altfel spus, ai trei de satiră și trei de umor. Toate bune, fiecare în felul ei.



Și-n Rai de-o fi ca pe pământ
Cu șpagă, pile, influență,
Îl părăsesc pe cel Prea Sfânt
Și mă lipesc de concurență.
(Tataia)

De stau puțin și mă gândesc,
Aș vrea în iadul românesc,
Iar cauza nu este fala...
Cică furat-au toată smoala.

Todo, nu mi-e foarte clar, prin episodul trei tu înțelegi să reiau cele trei rânduri de personaje și să le plasez în noi ipostaze pentru a treia oară? Nu, nici gând. Dar e posibil să preiau personajele altor fabule pentru, cum zici tu, episodul doi.
Mă bucur că ți-au plăcut, dar felicitările nu le merit, dacă te uiți bine nu sunt în lista de mențiuni.

Cornel, ai punctat bine - au apărut genuri noi, despre care nu toată lumea e conștientă: rondelul epigramatic (Mihai Sălcuțan are chiar un volum intitulat așa), sonetul epigramatic și, iată, fabula epigramatică.

Vali, nu sunt prea mulțumit de fabulele mele, mai ales acum, după ce le-am citit pe cele ale concurenței. Printre altele, mi-am găsit câteva stângăcii de exprimare. Dar, ținând cont de context (care cere ca până la anul să scriem unele pe placul juriului), cred că ne putem adapta. Algoritmul e simplu: prelucrezi puțin prima epigramă care îți vine în minte - o lungești, înlocuiești personajele cu animale și, înainte de ultimul vers (poanta) scrii cu litere mari MORALA.
:)

Trei fabule una și-una. Prozodia și construcția bune, marca V.V. Iar morala sub formă de poantă - neașteptată, așa cum trebuie să aibă o adevărată fabulă epigramatică.

Felicitări atât pentru valoarea textelor, cât și pentru premiul pe deplin meritat.

...morala nu mi se pare convingătoare. Trebuie să te hotărești:
- ori satirizezi o tară socială sau de caracter (aici nu pare așa ceva);
- ori vii cu o poantă surpriză, gen epigramă, care s-ar fi potrivit foarte bine cu prozodia și, în plus, ar fi avut succes la juriu.
Vorba lui Cornel - se naște (dacă nu cumva s-a născut demult) fabula epigramatică.