Dan Norea

Virginia, cred că suntem pe aceeași lungime de undă. Uite, îți dau un link, ca să înveți și tu, în sfârșit, cele zece porunci.

http://agonia.ro/index.php/poetry/1741244/Cele_10_porunci

Iar în legătură cu preotul tău cel încruntat și amenințător, îți mai pun la dispoziție un text. Iată ce părere are Umberto Eco despre asemenea oameni - aceeași ca și tine.

http://agonia.ro/index.php/personals/1741491/Diavolul_este_credin%C5%A3a_f%C4%83r%C4%83_z%C3%A2mbet

Mulțumesc pentru popas și apreciere.

El sărac și ea bogată,
El îi cere mâna-n șagă
Și-au ajuns, așa, deodată,
El bogat și ea oloagă.

Vin cu una mai veche, prea se potrivește.


O-ntrebare, dragii mei,
Fie soți, fie burlaci:
Oare dracii au femei
Sau femeile au draci ?

Jack, numele celor doi ar trebui să sugereze uniformitatea, lipsa unor caracteristici distincte. Inițial îi botezasem Angelo 1714 și Draco 21504, dar semănau prea mult cu niște coduri de roboței din proza SF, așa că am apelat la indicii i și j din matematică.
Păzea, am început să-ți citesc romanul polițist și voi veni cu observații. Genul policier era într-o vreme unul dintre favoriții mei, așa că știu despre el ceva mai multe decât ai scris în eseu.

Tincuța, umorul a devenit a doua natură. Cred că dacă aș copia o carte de bucate, aș strecura câte o poantă la fiecare rețetă. :)

Leonard, ai dreptate. Povestirea s-a vrut o fantezie-alegorie-satiră, dar se pare că aspectul moralizator a devenit prea explicit. O să reflectez.

Vali, mă bucur că cele două capace, titlul și ultima frază, sunt tari. În felul acesta, șansele să se evapore conținutul sunt ceva mai mici.

Vă mulțumesc pentru trecere și semn. Și vă mai aștept.

La câtă pică ai în tine
Pe-oftalmolog eu nu-l văd bine.

...cred că se cuvine să-ți spunem și ție \"La Mulți Ani!\". Acum îmi dau seama că Petronela nu e nume ales la întâmplare, ci unul care respectă tradiția familiei.

Din punct de vedere al formei, textul mi se pare scris curat, cred că ai talent și poți merge (și) pe linia aceasta. Se văd lecturile îndelungate și grija de a nu arunca oricum cuvintele pe hârtie. O singură frază mi s-a părut cam lungă, merită spartă în două: \"Era locul de onoare, acolo stăteam în picioare eu, zgâtia de fată, la care bunicii se uitau ca la soare, fiind singura lor nepoata, așteptată foarte mulți ani, sau, după caz, bunu, îmbrăcat în costum momârlănesc.\"

Referitor la conținut, totdeauna am invidiat persoanele care își cunosc și își respectă rădăcinile până în negura veacurilor. Noi, dobrogenii (mă refer la români), nu prea avem parte de așa ceva, nu am cunoscut pe cineva cu mai mult de trei generații cunoscute în urmă. Pe aici au venit pe rând ardeleni, olteni, moldoveni... Am aflat din povestiri că străbunicul meu pe linie masculină a venit cu oile din Ardeal.
Obiceiul de avea strămoșii aproape, în livadă, mi se pare superb.
Urarea mea este să vă mențineți cât mai multe generații obiceiurile, aveți ceva prețios și ar fi păcat să se piardă.

Eu nu mă supăr când, sosind acasă,
M-așteaptă rece, singură, pe masă
(Florin Rotaru)

Cu această vorbă
Ce-mi pare cam acră
Te referi la ciorbă
Sau, cumva, la soacră ?

Dacă vine înainte
De program, la el acasă,
O găsește, cert, fierbinte...
Însă altul stă la masă.

singurul din munți
ce nu se rătăcește -
un ghid cu polipi
:)

Noi, de aicea, n-am ucis
Decât pe prima, pe Alice,
Că-n timpul verii, în Constanța,
Trăim cu toții cu Speranța.

Răspuns corect de la prima încercare ! Felicitări !

Tataie, ți-a plăcut ghicitoarea mea ?

E ciudat să oftezi pentru că ai dreptate...

În privința lui Băieșu, tu îți dai seama ce îmi bagi în cap ? Păi așa ceva intră ușor și iese taare greu... Mai bine îmi astup urechile.
:)

Emil, nu cred că e o diferență între părinții intelectuali și restul lumii. Mai degrabă e vorba de caracterul neaoș ardelenesc al tatălui tău; sau, să zicem, de zodie. Dovadă - primele care startează la orice fel de contribuție sunt mamele casnice, indiferent de gradul de cultură.

Problemele de bază sunt, după mine, de două categorii:
- lipsa de fonduri a învățământului de stat, motiv pentru care diriguitorii apelează la părinți; se îngroapă în felul ăsta ceva urât mirositor; mi se pare mult mai cinstit să existe școli cu taxe și școli fără taxe, iar la ultimele să fie interzise contribuțiile cu caracter obligatoriu (sponsorizările trebuie să fie excepții, nu reguli impuse);
- lipsa de principii și de onoare a multor cadre didactice care, indiferent cât de mare ar avea salariul, tot vor apela și la mijloace necinstite; asta nu e decât un simptom al degradării morale, apărută în toate domeniile societății în perioada neagră din anii \'80; soluție nu există (justiția, care ar trebui să regleze, suferă de același simptom) decât, să sperăm, prin schimbul de generații. Mai multe generații.

Păi, cam cu îndoială în glas, aș încadra tristihul la haiku. De ce cu îndoială. Respectă aproape toate cerințele, poate că suferă un pic la juxtapunere. Dar de dragul unui joc de cuvinte, consumă o mare parte din silabe. Ori acest joc de cuvinte nu aduce valoare suplimentară, din punct de vedere al criteriilor unui haiku.
Poate să ne încânte ca cititori, dar nu ca amatori de haiku. Tot așa cum ne poate încânta un tristih plin de metafore.
După mine, cerințele esențiale ale unui haiku sunt două, alternative sau chiar cumulative:
- să surprindă un moment deosebit din natură; adică e diferența dintre o fotografie obișnuită și una artistică, prezentă în vernisajul unui fotograf profesionist; ori aici, trecerea șoricelului prin iarbă (indiferent că se numește Coada șoricelului) nu pare să fie în sine ceva deosebit;
- să comunice, utilizând cu măiestrie cele două planuri, un mesaj, pe care îl înțelegi bine (sau crezi că îl înțelegi) abia după a doua sau a treia citire.
Pe lângă asta, valoarea e crescută de prezența valorilor estetice. Sunt apreciate mushin, yugen, contrastul ryuko-fueki, dar și paradoxul, elipsa...

Succes!
Dan

P.S. Faptul că am niște păreri relativ exacte, nu înseamnă că sunt în stare să compun haikuuri bune. Nu mă consider suficient de talentat și, pentru mine, nici nu constituie prioritatea numărul 1. Ba, pot adăuga, nici măcar nu mă consider un bun arbitru, în general apreciez alte poeme decât juriul de la Kukai. Ceea ce îți dă o speranță - ca spusele mele să fie adevărate numai în parte, sau chiar deloc.
:)

Oscilam daca sa dau sau nu un răspuns aiurit, plecând de la pro-fund - SIDA.

Dar m-a oprit Doina, care sigur a dat răspunsul corect. După mine, versul 2 se referă la Gorgona Meduza, ale cărei priviri împietreau (transfigurau) persoana privită.
Se potrivește și forma de ciupercă, dar și \"profund\" cu sensul de adânc.

Ei, Ina, am glumit. Evident, poți să comentezi, să critici, să compari... Comparația mea cu Mafia nu e potrivită de loc, dimpotrivă, e jignitoare pentru partea italiana. După câte știu eu, Mafia are niște principii de onoare, pe care nu le încalcă niciodată. Personajele mele n-ar fi primite în Mafia, la ele onoarea lipsește cu desăvârșire. :)

Ei, Doru, dacă înveți bine, așa cum te știu, se poate face carte în România, și încă una de elită. Îți urez succes și, mai ales, îți urez și îmi urez ca generația ta să schimbe ceva în România.

Păi să știi că de tine mi-era frică. Știam de neconcordanța timpurilor, în varianta en minus una aveam \"Sosit de la training...\". Era mulțumitor pentru majoritatea colegilor, dar nu și pentru tine, care mi-ai fi reproșat că \"sosit\" are accentul pe prima silabă. Și atunci am modificat în grabă, spunându-mi că o neconcordanță a timpului e mai puțin condamnabilă decât un defect de prozodie.

Am schimbat, aplicând principiul modificării minime. Adică măcar n-am lungit versurile.
Mulțam pentru observații, fără tine mi-ar fi fost lene să intervin.

Păi normal, e mai ușor să critici pe altul decât să scrii o replică și să devii ținta criticii. Totuși, vin cu replica.


Povara anilor de zile
O simt îndeosebi cărunții,
Că trebuie să ia pastile
Să-și amintească noaptea nunții.
(Tataia)

Te-aprob, chiar fără nicio fiță,
Dar știi și tu care e treaba:
Chelii de-optzeci și cu bărbiță
Se pare că le iau degeaba.

... totuși vin și eu cu o completare, care să întărească spusele lui Calimero și Cornel: în primele două versuri, cărunții e subiect, iar povara e complement. Ori predicatul se acordă cu subiectul, nu cu complementul.
În legătură ci hiaturile, de acord cu Cornel.

Dacă stai, poți să asculți
La raion, un dialog:
\"Nu le ieftiniți, vă rog,
Că le cumpără prea mulți\".