Terranoia

O noapte înaltă
furtuna de praf mai poartă spre cratere
spaimele mele: roșii, învolburate, nebune

arteră de sticlă,
cărarea tânguie desculță după apă,

după stelele de acasă

solzii căzuți, aripa uscată
târâie zornăind
cu zborul murind, cu
unghii de meteorit înfipte

amurg pe Marte
Pământul răsare
ca o hieroglifă vie de email


nu mi-au lăsat nici măcar o umbră, cuiburile spațiului m-au trădat. adorm la poarta unui foton, și el exilat pentru că iubise petala unei dalii. avem totuși ceva în comun, am crezut în vorbele Regelui Pescar, cum că oamenii nu pot răni constelațiile.

nu înțeleg unde am greșit.

Sirius, peste noapte, un biet neon de iluminat stradal. Luna un zar necâștigător, sculptat cu dălți de foc.



ultime cuvinte
cariind măselele de fildeș,
mai aproape de tăcere.

peste câteva revoluții o să îmi reamintesc răsăritul
doar în locul rotund
voi încerca a ști
de ce zboară fără odihnă
câțiva îngeri amari
de hârtie


(caniculă și praf. în dreptul unei benzinării, un maidanez doarme pe caldarâm. mai ciulește leneș o ureche... mă trage de mînecă un copil: - nene, nene, de ce-i așa de trist balaurul asta? s-o fi rătăcit de lumea lui?)