Dan Constantin

Am ținut pentru o clipă în palme universul reunind într-un glob de cristal emisferele creierului fără să mă intereseze de unde am primit puterea gândului, rătăcind din interior prin culoarele

Naivitatea poeziei abia șoptită primitivă, necizelată, sparge tăcerea saloanelor pustii păstrând virginitatea copilei nou născute albită-n uter de informați milenare devenind prea

Sunt amurgul întârziat ales cu lumina rămasă din întunericul în care vrând – nevrând a fost obligat să aștepte fiecare răsărit ca și cum singurul lucru important ar fi să accepte

Speriați de nemurire plictisiți de monotonia fericirii râvnind la fructul înțelepciunii azvârliți perpendicular printre paralelele timpului monitorizați pe cadranul celui ce ne-a

Dacă aș fi fost singur, nesupravegheat, de mult deveneam un firicel de praf rătăcind haotic, făr’ de țel făr’ de credință prin universul finit nedescifrat încă. Mulțumesc,

Iarba respiră muzica îngerilor veniți să deschidă porțile pământului, clopotele netezesc calea călătorilor în drumul lor spre o nouă dimensiune însoțind alaiul prin cântec de slavă. În straie

Încep să cred că nu există nuanță de alb, că ea a fost distrusă de trecerea timpului. Mi-am dorit toată viața un petec de iubire și încredere. Am privit avid lumea dindărătul frontierelor puse-n

Balastul crăpat așteaptă mânghâierea focului lăsând răcoarea păcatului să se risipească miasma smoalei îmi desfundă nările reamintind momentele euforice din nopțile senine de sub norii

Înod paralelele spațiului și timpului accelerând bătăile inimii sub privirile soarelui ce-și descarcă energiile în trupul plămădit din lutul ce poartă suflarea divină... inspir informațiile

vagoane pline sub razele soarelui, râuri de sare îngreunează geanta visului neîmplinit *** trec minutele se plictisește luna- călătorului îi stă bine cu drumul, trece

Din căruța în care cu dor și pasiune durere și speranță stă îngrămădită munca pe un an a bieților hoinari se aud șoapte. Multă agitație plânset și durere razbate din lemnele lăsate

Primesc sărutul izvorului ce oferă buzelor arse lacrimile scoase la lumină din adâncul pământului ca pe o binecuvântare și plâng de plăcere În cupa formată din căușul palmelor răceala

Ploaia s-a oprit- o buburuză doarme sub frunza de crin

vis aurifer în nopți pline de mister colindă cerul

Moldoveanul sa rămână Dar să intre moldoveanca În U.E, și într-o lună Va-nvăța să mulgă vaca

arșița verii- murmurul izvorului cercuri de ape desfătarea buzelor urmele drumețului **** vis abandonat lacrima se prelinge suptă de soare – picăturile se scurg rănindu-mi

întunericul se sparge sub lumina înțelepților – luna mușcă din mărul oferit din dragoste *****

mulți nu înțeleg cine sunt și ce doresc gând prietenesc

cer iluminat îngerii se adună sub clar de lună

suflet adormit amintirile ce dor nu opresc vântul