nomazi prin noi înșine

bărbaților uimiți le spun că visului meu i-au căzut bretelele
umblă cu sânii în rouă visul meu
scandalizând sângele îngenunchindu-mi lumina

favorizez căderea-n păcat dau brânci oricui mi-o cere
în hăul inimii se-alunecă după ce
îngerii-ți pun piedică

gurile cerului îmi varsă demisec ploile-n burlane
la capetele lor - aceeași animalică sete
cu buze și zvâc

am tendința de-a trage după mine leșuri grele
se prind cu mâinile lor de cârligele oaselor mele

bărbaților uimiți le spun că visului meu
i-au căzut falangele
s-a smuls din mine s-a încordat și-a tras aer în piept și m-a
zburat


*

pumnul acestei nopți fecunde
ascunde o talpă pe care-o presimt
încă de ieri am văzut că-ți dau aripile mugur
încolțește pasărea în umerii tăi ca un dinte
săltându-ți cămașa

și eu mă uit ca proasta, pământeană,
cum te faci tot mai mare, cum te înalți,
cum ochiul tău devine cât o lună
iar palmele acoperiș

uite ce e , am zis, cu mâna pe-o coastă,
inelar conjugată în sensul vorbirii mele,
pentru mine nu e deloc ușor
să locuiesc în poezia asta.
pentru noi până și oftatul e un vers cu pleoapele lipite
iar tăcerea - are o grupă sanguină lirică

n-ai vrea, am iar zis, neplecând privirea
dinspre plecate de-acasă dorințele tale,
n-ai vrea să fim o vreme nomazi
prin noi înșine?


*

așa că ne-am înghițit limbile
între noi - o trambulină pe care sărim pe rând
vorbind prin înălțimi de salt

în runda finală, tăcerea prinsă-n corzi
a clipit.