Poezie
Pânza nevăzută a speranței
1 min lectură·
Mediu
Până unde se întinde pânza nevăzută a speranței,
Încotro-și îndreaptă firele țesute cu neîntinare?
Întrebări la care nimeni nu găsește un răspuns ferice
Și cu toate-acestea, sufletul se-mbracă-n binecuvântare.
Până când mai ticăie al inimii ceasornic ne-nțeles?
Încotro-și trimite sunetele alungindu-se în aer?
Un răspuns e greu să dai când faldurile depărtării ard
Și când vremea nestatornică mai toarce din al vieții caier.
Cum să te înalți din tina ancestrală înspre albe stele?
Încotro să îți găsești culcuș de pocăință și iubire?
Mintea, cosmosul ființei tale,-ncearcă să ascundă vidul
Ce s-a-ncolăcit, precum un șarpe, -nvăluindu-te-n orbire.
Suflet, inimă și minte-ncing o horă-n valea armoniei,
Plină de iluzii, de idei și de-al creației freamăt dulce
Iară inspirația se deschide – o imaculată floare,
Pe altarul minții-și scutură petalele și-apoi... se duce.
Însă-n suflet pânza nevăzută a speranței se întinde
Și în mreje-armonioase, binecuvântate iar te prinde.
001618
0