Cristina Ursu

tremuram în mulțimea aceea de oameni, cu mânecile-mi răsucite așa cum ți le răsuceai și tu, apoi iar le desuflecai, apoi iar ți le răsuceai și picioarele mele, și picioarele tale încolăcite de

momentul acela când vrei să distribui ceva bun pe facebook și nu-ți merge netul păi de câte ori vrei să iasă ceva bun din tine și-ți este blocat accesul sau să-i spui cuiva -te iubesc- și să nu-ți

îmi amintesc de ziua aceea în care am tras cu ochiul în camera lui tata și-am zărit scăunelul acela fermecat despre care încă n-au discutat poveștile în consiliul lor l-am cărat pe ascunziș, ca

fă-mi, doamne, un creion din inimă și lasă-l să curgă pe foaie cum curg mii de lacrimi șiroaie pe pământul ăsta veșnic uscat șlefuiește-mă de tot ce-i în plus și se vede urât leagă-mă cu forța

nu, n-am văzut timpul mort, ți-o repet a infinita oară iar tu tot „timpul e mort, timpul e mort” vezi, prin atâtea cadavre mângâiate de vânt doar timpul își mai cerne orele și le numără ca pe

curge apa din toate robinetele lumii, contorul își fugărește cifrele se scurg mii de regrete prin țevi ruginite și răsună ecouri cumplite din zile pe care nu le-am trăit eu deși, vezi bine, sunt

Un minut atârnă pe firul sărutului încă fierbinte. Aburii lui ne îmbată în dansul a șaizeci de pași. Nu clipi, te implor, să gliseze minutul de la mine spre tine, de la tine spre

spui că vrei s-o facem cu lumina aprinsă iar eu vreau să mă-nfrupt din răsăritul tău doar luna îți mai știrbește din strălucire iau praștia și-o dobor de pe soclu și te pun în locul ei

șuieră ceainicul, la opt dimineața, într-o lume ce-i surdă în el am turnat, astă-noapte, un litru de lacrimi iar lumea, lipsită de griji, se-adună la masă să-și soarbă ceaiul

mă săruți în gând și-mi sufli suav în ureche eu dau din cap ca pisica din scara blocului ea ne privește de la balcon cum facem dragoste în visele mele.

astăzi mi-am pierdut talentul. l-am căutat în toate buzunarele, prin toate perechile de ștrampi străvezii prin care-ți plăcea odată să-mi guști zvăpăiat gleznele până ce globurile tale

nu contează ce nume porți, eu nici nu vreau să-l știu îmi ajunge să te privesc cum te miști ambulant dintr-un gând într-altul în mintea mea. ne-nvârtim rotocoale în bule de săpun plutitoare pe

în oraș arde ultimul felinar, înalt și arcuit ca ghidonul pe care plonjam la vale vara trecută. el creează umbre pe caldarâmul orașelor sumbre și pe pardoseala camerei în care plouă dinspre