Cristina-Monica Moldoveanu

cu degetele încrucișate răstignea morții de-a valma la stânga fiicelor la dreapta fiilor pe gura cascadei sau buza prăpastiei morții tăceau până la lehamite dar el vorbea despre iubirea de

un om în lanțuri o epavă din vreun trunchi de salcie trasă de ape cu cioturile albe strigând vorbind cu norii și rugându-se să plouă un om și tot restul minții lui întrebătoare nisipul îi

casele abia mijeau ochii sub poduri clipeau de la un capăt la altul al orașului încă mai aveau caș la gură eu coboram alergând pe lângă biserică mă răvășeau vântul de primăvară și ochii

decorul era de basm, un basm cu mineri pitici hirsuți, plin de saci legați la gură cu sfoară șubredă, erau bănci cu stinghiile prinse în ținte argintii, pălării mari de ciupercă albă crescută pe

După ce i-au împachetat viața în toate coletele, cotletele, trotinetele, florile chiar, sau multe alte multicolore fapte, l-au așezat pe butucul zilelor negre și nopților albe. El a mai dat

soare din soare, lumină din lumină, din viața mea, cea mult prea săracă, încît albiile de ape deasupra și dedesubtul cerului păreau aievea tăiate ca niște zîmbete involte sub craniu, printre

era dimineață și puii păsărilor creșteau în ouă, era primăvară, fetele erau frumoase, chiar strălucitoare și ploaia era firească și simplă ca ele din pământ ieșeau minuni, tijele se mișcau

În vremea mea mi-am privit și eu mîinile și am înțeles: semăn cu mama. Din încheieturi mi se scurge viața și prin vîrful degetelor se întoarce în sine, în funcție de anotimp. Jonglez cu viața, o

Am îmbătrînit o groază de nopți. Poate că ieri a murit cineva în mine. Se făcea că era vadul nopții rece și tăios și o umbră îmi cerea adăpost. Era mare și tristă mirarea, era fără rost

după toate că am îmbătrânit că am crăpat și m-am albit precum crengile de nuc decojite am început să uit abecedarul m-am trezit că nu mai știu să scriu litera H mare de mână cu toții știți că

Și ce aș putea spune legat de scrisul unei poezii....sau de faptul că am început, ca orice om în afara breslei literare, să scriu poezii acum 6 ani? Mă așteptam să reușesc ceva frumos, să fiu

câteodată femeile izbucnesc în plâns de parcă cineva le strivește ca pe molii între palme lacrima lor curge blând și încet, mai frumoasă decât ochii lor, decât roua sau diamantul, încât ți-e

poetul e ca un croitor bătrân cu creionul chimic după ureche un terchea-berchea în ochii oamenilor cu stare un încrezut prescrie cezariană tuturor lucrurilor sfinte și plânge când vin pe lume

Lancrămul este o definiție albastră a liniștii e un loc plin de cer și de mireasma de piatră îmbăiată în soare pomii susțin în coroana lor vântul, primăveri și toamne, pământuri și ape, zvonuri

Cînd izvorul e chemat către mare prin ochii tulburi ai bătrînei trec diminețile fără păsări... Tare aș vrea să fiu acum un obiect simplu și opac cum ar fi un pantof desperecheat așa

Dacă cred în predeestinare? Da, cred, în sensul în care predestinare înseamnă destin sau soartă sau ursită – omul și alte ființe se nasc cu un anumit destin și acesta este tot destin de-a lungul

pune între noi un vânt albastru sau de o culoare turbată așa îmi voi simți picioarele zvâcnind în goană și o mare cu valuri, să fac și eu brațele mele despicându-le clipocind să deschid

deci îl priveam pe Sisif, trezindu-se și făcând duș în zori, bărbierindu-se agale ca să ridice iar soarele în cârcă să urce frumos și calm ziua toată, pe nor sau grindină, pe arșiță sau

Bună ziua, domnișoară. Te-am auzit plângând, nu-mi spune de ce. Nu vreau să știu. Ai curajul să stai lângă mine? Cred că nu, că altfel nu plângeai. Tu plângi? Mă îndoiesc. Cineva rău îți pipăie

Este sâmbăta cea Mare, Luminată sărbătoare. Cald, frumos, e pretutindeni; Este ziua de Armindeni. În curte la moș Papuc A înmugurit un nuc, Și păianjenii sunt treji, In grădină cresc iar

Ea era foarte tristă, atît de tristă încît nu mai dădea nume lucrurilor. Nici nume, nici povești despre ceea ce pățiseră sau urmau să pățească toate lucrurile. Pur și simplu gîndea lumea în