strigătul și ecoul

Un om care strigă în gura mare – acest om nu seamănă cu mine, dar ce bine totuși că este om! Ochii și culorile lor, eu și tu și toți, atât de straniu mi se pare uneori să văd că toți avem ochi și urechi. În definitiv suntem singuri și ochii și urechile ne separă în mai mulți oameni diferiți. Undeva la mijlocul florii umanității, cu sepalele și petalele ei, există și un creier gigantic format din frunțile noastre alipite – câteodată suntem prea aproape unul de altul, alteori stăm la poli opuși și ținem pământul între capetele noastre în poziție de șah de idei și emoticoane, impresii și raționamente, despre toate produsele culturale și machetele lor. Dar prea aproape prin diverse medii, mijloace, intermediari, fire, electricitate, vise prin cele spuse pe de rost – poezii, urări de sărbători, cântece pentru grădiniță, rețete de clătite, rugăciuni, adrese în oraș, chipul monalisei și trupul lui venus, dar și căldura unei mâini întinse, zâmbetul serafic sau convențional, căci și convențiile sunt tot pentru oameni. Învățăm să punem câte un zid – între o cameră și alta, între brutărie și atelierul de umflat pneuri. Mă gândesc iar ce bine că suntem așa diferiți și ne întindem brațele în cușca noastră de latitudini și logitudini, undeva printre petalele umanității, cu strună și cu tamburină, cu coroane de flori și câteodată scriem pe scutul nostru, pe o pancartă oarecare: moartea e interzisă, viața e singurul adevăr categoric! - sau ne trezim strigând în gura mare pe o șosea, cu soarele în față.