Către o nouă limbă universală?

Legenda biblică a turnului Babel ne povestește că, demult, limba comună folosită de oameni a fost împărțită într-o mulțime de limbi diferite, ca pedeapsă pentru încercarea oamenilor de a construi un turn care să ajungă la cer. Știința lingvisticii, la rândul ei, pornește de la premisa unei limbi inițiale, din care s-au desprins principalele limbi, odată cu o masivă migrație a populației indo-europene în diverse direcții. Poate părea ciudat, dar, conform acestei teorii, o mulțime de limbi diferite din Europa, Asia de sud-vest și India, aparent fără prea multe elemente comune, sunt înrudite la origine, făcând parte din marea familie a limbilor indo-europene: germana, italiana, greaca, armeana, etc. Explicațiile care s-au dat pentru această separare lingvistică sunt multe, ținând de considerente geografice, politice, economice, etc. E adevărat, aceste explicații se susțin. Dar mai există una, probabil mai puternică decât celelalte, și care ține de latura psihologică: tendința omului spre individualizare. Omul generic trebuie să se afirme, prin natura lui, ca individ, apoi ca grup - respectiv ca neam, ca popor, ca națiune. Deci, trebuie să se distingă prin anumite particularități, concretizate prin port, obiceiuri, și, mai ales, prin limbă. Totuși, din această perspectivă, omul, ca paradoxală ființă socială ce se află, păstrează în mentalitate și o altă tendință străveche, cu rădăcini în acele timpuri - reale sau închipuite - când toți oamenii formau un singur popor și aveau singură limbă: tendința spre universal - tendința spre statul universal, tendința spre limba universală, tendința către reuniunea geo-politico-spirituală originară, în care toți indivizii să fie \"cetățeni ai lumii\". Iată că, pe la 1887 un polonez, dr. L. L. Zamenhof, vine în întâmpinarea acestei tendințe către universalitate, pe latura lingvistică, și propune o limbă universală - limba esperanto, pe care o inventează. Această limbă se bazează pe cuvinte comune (sau cu rădăcini comune) principalelor limbi europene, și este caracterizată de o maximă simplitate: toate substantivele se termină în -o, toate adjectivele se termină în -a, există o singură conjugare a verbelor, simplă și regulată, declinări puține și simplificate etc. De ce nu s-a impus această limbă ca limbă universală? În primul rând, pentru că este un limbaj artificial. Totuși, aceasta nu este condiția necesară și suficientă. Pentru că și limbajul de programare a calculatoarelor este un limbaj artificial, care s-a impus totuși la nivel global. Însă acesta s-a impus prin necesitate: era absolut necesar pentru ca tehnologia - și odată cu ea omenirea - să înainteze. Dacă, prin absurd, calculatoarele nu își dovedeau necesitatea practică universală, limbajul de programare ar fi fost un limbaj mort din fașă. Esperanto a fost, deci, un fel de \"bou pus înaintea căruței\". În momentul inventării ei, mai toate imperiile lumii erau la apogeu, deci în aparență, omenirea se îndrepta către o universală \"unificare\". Totuși, cam în aceeași perioadă, popoarele mai mici ale lumii, aflate sub o ocupație sau alta, începeau să-și dezvolte conștiința națională, plantând germenii fărâmițării imperiilor care uneau lumea în mod artificial. Dacă atunci a fost vorba de un fel de \"globalizare forțată\", în prezent asistăm la o \"globalizare acceptată\", care se insinuează treptat și de la sine, ca urmare a necesității de dezvoltare materială a omului, prin asimilarea tehnologiei. Tehnologia este servită \"pe tavă\" în mai toate colțurile lumii - numeroase popoare aflate într-un stadiu inferior de dezvoltare trec peste etapele naturale ale dezvoltării lor, făcând uriașe salturi și adaptându-se firesc și ușor la confortul oferit de tehnologia vestică. Dar tehnologia nu vine niciodată singură. Odată cu ea se impune un stil de viață, care modifică gândirea, comportamentul social și chiar… limba naturală. Îngrijorător de multe cuvinte migrează dinspre limbajul de specialitate spre jargon și de aici spre vocabularul de bază al limbilor \"afectate\". Și, cum limba tehnologiei este prin excelență limba engleză, invazia acestei limbi asupra limbilor naturale este incontrolabilă, este de neoprit. La acest fenomen se adaugă invazia culturii vestice - urmare firească a superiorității tehnologice, economice, militare etc. Este vorba în speță de cultura americană - propagată prin toate mediile posibile, chiar și în societăți tradiționale, care, mai lent, dar totuși sigur, asimilează și ele valorile apusene. Un fenomen firesc, de altfel, conform cu legea naturală a celui mai puternic. Un fenomen care se repetă periodic, de la începuturile istoriei până azi, pe alte coordonate, dar cu aceleași particularități intrinseci. Întotdeauna a existat o limbă de circulație internațională - sau mai multe - în funcție de raportul de forțe existent pe scena lumii. Cum se prezintă fenomenul astăzi? Dacă în secolul XX \"concurau\" pentru această poziție mai multe limbi - franceza, engleza, germana -, secolul XXI tinde să devină, prin excelență, secolul limbii engleze. Până și arhitradiționala Japonie a început o politică de promovare intensă a limbii engleze. Limba engleză tinde să-și depășească statutul de limbă de circulație internațională - adică o limbă ce are rolul să spargă barierele lingvistice între persoane / instituții etc. de naționalități diferite ce vin în contact la un moment dat -, aspirând spre o poziție superioară: aceea de limbă universală. Principala trăsătură ce diferențiază popoarele lumii este limba națională. Ce se întâmplă, însă, în momentul în care o limbă de circulație internațională își face loc într-o limbă națională oarecare în mod agresiv, pe toate căile posibile, într-un mod necontrolat, constant, în toate compartimentele limbii și, pe deasupra, acest fenomen este unanim acceptat și chiar forțat, conștient sau nu? Ce se întâmplă când viața personală a individului în societatea unde s-a născut este afectată direct de cunoașterea / necunoașterea limbii internaționale respective? Ce se întâmplă în momentul în care acest fenomen se multiplică la scara a 100, 200, 300 de state? Din punct de vedere lingvistic, evoluția poate merge în două direcții. Pe de o parte, în timp, s-ar putea să asistăm la o anglicizare (de fapt, o americanizare) pe scară largă, asemănătoare cu romanizarea. Adică limbile naționale vor fi corupte de limba engleză \"invadatoare\" în asemenea măsură încât se vor naște noi idiomuri, limbi mixte ce se vor consolida în timp, cu propriile lor particularități, cum s-a întâmplat cu limbile romanice. Pe de altă parte, limba engleză ca atare ar putea deveni limba-mamă a omenirii, limba universală a tuturor națiunilor, ce o vor impune ca limbă oficială alături de limba națională. Oricum, engleza tinde să devină (dacă nu a devenit deja) a doua limbă în multe din țările lumii. Își așteaptă numai oficializarea ca atare. Și poate că acest fenomen, corelat cu dependența de tehnologia vestică și cu puterea pe care America (recte SUA) o exercită pe toate planurile, va duce în timp la dispariția limbilor naționale, odată cu dispariția națiunilor, într-o globalizare acaparatoare... Lăsând la o parte scenariile sumbre, cert este că premisele actuale duc inevitabil către primordialitatea limbii engleze. Că acest fenomen se va manifesta într-o direcție sau alta, rămâne de văzut. Deși dubla tendință a omului - aceea către individualizare și universalizare totodată - ar putea acționa ca factor de echilibru, bazele invaziei limbii engleze sunt puse deja, sunt ample și solide, au rădăcini adânci și greu - dacă nu imposibil - de înlăturat.