Mediu
“Gând nespus, gând pierdut” – zicea odată Nicolae Iorga, de unde deducem că tăcerea nu-i de aur, cu atât mai mult cu cât din ședințele de brainstorming multe idei bune au ieșit și multe rezolvări de probleme au apărut. De altfel, se presupune că știm cu toții puterea cuvântului începând cu Facerea Lumii.
Schimbul de cuvinte trebuie să fie însă și unul de idei, chiar dacă pleacă de la enunțuri mai mult sau mai puțin stupide, sau ideile rezultate nu sunt defel originale.
Probabil că proverbul “tăcerea e de aur” a fost emis fie de o persoană cu probleme congenitale de comunicare, fie de un soț cicălit de soție, fie de o persoană care nu a avut niciodată nimic de spus. Prin extensie, putem deduce că zicala “înțeleptul cedează întotdeauna” a fost emisă de un mediocru rămas în pană de cuvinte, idei sau argumente.
Pe de altă parte, e foarte probabil ca zicale de genul “Tăcerea este înțelepciunea prostului” sau “Dacă tăceai, filosof rămâneai”, să fi fost emise de persoane foarte perceptive, care, pe baza experienței și observației, au constatat că decât “să dai cu bâta-n baltă” sau “să nimerești ca nuca-n perete”, mai bine taci, rămâi la locul tău și te prefaci că rumegi idei, dând tuturor impresia de înțelepciune…
086.372
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Cristina Andrei
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 211
- Citire
- 2 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Cristina Andrei. “Tăcerea nu-i de aur.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cristina-andrei/jurnal/156454/tacerea-nu-i-de-aurComentarii (8)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
CAMulțumesc de trecere și de aprecieri. Sper să fiu și o bună \"mânuitoare\", nu numai \"proiectantă\". :)
Numai bine,
Numai bine,
0
CA;
:)
:)
0
AP
Cristina,
Revolta mea se indreapta mult mai mult impotriva zicalei cu filosoful. Vad in aceasta in primul rand un elogiu adus aparentei: e mai bine sa pari ceea ce nu esti decat sa arati altora ceea ce esti cu adevarat; in al doilea rand, ai dreptate, alaturi de Mill, ca a exprima un punct de vedere este mult mai productiv decat a te retine, cel putin din doua puncte de vedere: 1)daca ceea ce ai exprimat este gresit, ai sansa imensa de a-ti revizui parerea, de a renunta la ea, de a o ameliora; 2)daca ceea ce exprimi este adevarat sau bine intemeiat, argumentat, oferi sansa altora sa afle ceea ce nu stiu inca sau nu stiu atat de bine ca tine (natura adevarului, de fapt a oricarei credinte este aceea a impartasirii, a exprimarii, nu exista credinta tacuta, idee muta).
Evident ca cine nu gandeste nu greseste, dar este de o mie de ori preferabil sa gandim asumandu-ne riscul erorii decat sa traim dincoace de adevar si fals sau de bine si rau.
Cel care tace nu ramane filosof pentru ca nu a fost niciodata. Filosoful are o mare pofta de a vorbi si este singurul om care nu tace nici macar atunci cand nu vorbeste cu nimeni altcineva, asa cum fac in mod obisnuit oamenii. De la Socrate (care nu a scris nimic, dar care a vorbit toata viata, literalmente pana ce moartea i-a inchis gura) pana la Hegel si Heidegger (care au scris si au vorbit imens, pe nesaturate) nu avem decat exemple de filosofi volubili. Nu stiu de unde vine asocierea dintre tacere si filosofie, probabil ca se confunda ascultarea cu tacerea, dar a tacea atunci cand asculti inseamna a repeta cuvintele conlocutorului in gand, a interioriza mesajul transmis, deci a vorbi. (In acest sens filosoful este singurul care stie sa asculte, adica sa-l lase pe celalalt sa patrunda in propria lui interioritate, repetandu-i cuvintele, lasand ca o constiinta straina sa devina propria sa constiinta; repet, in acest sens, a sti sa asculti, sa taci, inseamna tocmai a sti sa vorbesti cu adevarat).
Un risc este prezent in orice rostire a noastra: acela de a ne lega de afirmatia pe care tocmai am emis-o. Se intampla in mod curios ca tocmai actul emisiei vocale care ar trebui in mod natural sa ne elibereze de o anumita idee sa o fixeze si mai mult in mintea noastra, chiar daca inainte nu avea un asa de mare pret pentru noi. De indata ce rostim un lucru, il consideram mai adevarat decat inainte de a-l rosti. Acesta este si rostul actelor verbale de credinta, marturisirea crezului in Biserica, repetarea unor dogme sau doctrine (de asemenea, a invata inseamna a adera la continutul invatarii). Dar de acest risc ne putem pazi, dezvatandu-ne de adeziunea spontana fata de propriile mesaje, detasandu-ne de instinctul matern care se manifesta fata de cuvintele noastre (omul este un Saturn rasturnat: vorbele sale sunt ca niste copii pe care ii naste pe gura).
Revolta mea se indreapta mult mai mult impotriva zicalei cu filosoful. Vad in aceasta in primul rand un elogiu adus aparentei: e mai bine sa pari ceea ce nu esti decat sa arati altora ceea ce esti cu adevarat; in al doilea rand, ai dreptate, alaturi de Mill, ca a exprima un punct de vedere este mult mai productiv decat a te retine, cel putin din doua puncte de vedere: 1)daca ceea ce ai exprimat este gresit, ai sansa imensa de a-ti revizui parerea, de a renunta la ea, de a o ameliora; 2)daca ceea ce exprimi este adevarat sau bine intemeiat, argumentat, oferi sansa altora sa afle ceea ce nu stiu inca sau nu stiu atat de bine ca tine (natura adevarului, de fapt a oricarei credinte este aceea a impartasirii, a exprimarii, nu exista credinta tacuta, idee muta).
Evident ca cine nu gandeste nu greseste, dar este de o mie de ori preferabil sa gandim asumandu-ne riscul erorii decat sa traim dincoace de adevar si fals sau de bine si rau.
Cel care tace nu ramane filosof pentru ca nu a fost niciodata. Filosoful are o mare pofta de a vorbi si este singurul om care nu tace nici macar atunci cand nu vorbeste cu nimeni altcineva, asa cum fac in mod obisnuit oamenii. De la Socrate (care nu a scris nimic, dar care a vorbit toata viata, literalmente pana ce moartea i-a inchis gura) pana la Hegel si Heidegger (care au scris si au vorbit imens, pe nesaturate) nu avem decat exemple de filosofi volubili. Nu stiu de unde vine asocierea dintre tacere si filosofie, probabil ca se confunda ascultarea cu tacerea, dar a tacea atunci cand asculti inseamna a repeta cuvintele conlocutorului in gand, a interioriza mesajul transmis, deci a vorbi. (In acest sens filosoful este singurul care stie sa asculte, adica sa-l lase pe celalalt sa patrunda in propria lui interioritate, repetandu-i cuvintele, lasand ca o constiinta straina sa devina propria sa constiinta; repet, in acest sens, a sti sa asculti, sa taci, inseamna tocmai a sti sa vorbesti cu adevarat).
Un risc este prezent in orice rostire a noastra: acela de a ne lega de afirmatia pe care tocmai am emis-o. Se intampla in mod curios ca tocmai actul emisiei vocale care ar trebui in mod natural sa ne elibereze de o anumita idee sa o fixeze si mai mult in mintea noastra, chiar daca inainte nu avea un asa de mare pret pentru noi. De indata ce rostim un lucru, il consideram mai adevarat decat inainte de a-l rosti. Acesta este si rostul actelor verbale de credinta, marturisirea crezului in Biserica, repetarea unor dogme sau doctrine (de asemenea, a invata inseamna a adera la continutul invatarii). Dar de acest risc ne putem pazi, dezvatandu-ne de adeziunea spontana fata de propriile mesaje, detasandu-ne de instinctul matern care se manifesta fata de cuvintele noastre (omul este un Saturn rasturnat: vorbele sale sunt ca niste copii pe care ii naste pe gura).
0
CACu scuze pentru marea întârziere cu care îți răspund, Horia, mărturisesc că îți dau dreptate: a ști să asculți, să taci, înseamnă a ști să vorbești cu adevărat. Și firește că filosoful este un vorbitor prin definiție, iar Mill are mare dreptate.
Mulțumesc pentru acest comentariu superb, te mai aștept.
Numai bine,
Mulțumesc pentru acest comentariu superb, te mai aștept.
Numai bine,
0
RM...eu cred ca nu e chiar asa ;aceasta idee preluata \"a brainstorming-ului \" de la companiile multinationale ,in special gen Automotive ,e adesea prost inteleasa de niste indivizi care refuleaza in asemenea conjuncturi tot felul de bazaconii numai asa sa se afle in treaba, rapind timpul celorlalti care au intr-adevar ceva de zis si implicit de facut;
in general sunt entitati care pina atunci au trait frustrati(din diferite motive) iar acum ,parvenind intr-un anumit grup ,isi inchipuie ca au prins pe Dumnezeu de picior incercind din rasputeri sa se impuna intr-un anumit fel(indiferent de metode si urmari)in final improscindu-se cu penibil.
in general sunt entitati care pina atunci au trait frustrati(din diferite motive) iar acum ,parvenind intr-un anumit grup ,isi inchipuie ca au prins pe Dumnezeu de picior incercind din rasputeri sa se impuna intr-un anumit fel(indiferent de metode si urmari)in final improscindu-se cu penibil.
0
CARadu, cred că brainstorming-ul nu este împrumutat de la respectivele companii. Căci, ce este acest brainstorming? Iată o definiție: metodă de rezolvare a unei probleme în comun, în cadrul căreia toți membrii dintr-un grup contribuie în mod spontan cu idei. Mă îndoiesc foarte tare că metoda asta a fost inventată de respectivele companii. :) Eu zic că și maieutica este tot o formă de brainstorming, și slavă Domnului, ea a existat cu mult înainte de apariția acestui termen modern. De împrumutat, am împrumutat doar termenul, metoda cred că există de la începutul omenirii.
La bună citire
0
ești o \"proiectantă\" desăvârșită. poți reproiecta turnul Babel. ai grijă, însă, cum cuplezi \"fructele\" brainstorming-ului cu faptul ăsta biblic ce ți l-am spus.
partea a doua a textului este ... pe gustul meu, eu socotind că dialogul nu este un schimb inspirat de replici.