Cristina

Pantofii noștri au găuri în tălpi căci am umplut cu ele gropile mărunte ale Universului ne rămâne de azi să mergem cu atenție să nu udăm nimic să nu atingem puncte prea sensibile ori poate prea

Luați mai bine toți arhitecții lumii ascundeți-i pe undeva prin buzunare căci vor veni cu siguranță și vremuri mai grele Nu-i chinuiți și nu le rupeți mâinile mersul lor ar putea să fie poate

Bob Marley cântă de azi o serenadă florile din fața blocului au căpătat forme îngerești nu râdeți nu le batjocoriți aripile lor cresc repede și unic pe alei sunt scrise cuvinte de dojană un „Tu”

E alb. Alb pe chipuri, pe clipe, pe soluri, pe morminte. E alb în fața privirilor noastre. E ceață deasă, pâclă murdară, e-ntuneric și senin. Zăpada nu lucește sub puterea gerului pentru

Și toate se transformă-n scrum. Pulberi de vis se destramă. Chipul se stinge, trupul se frânge…Mâna, aidoma unei minți diabolice, descrie încă un dans divin cu degetele încleștate. Degete lungi

Aș vrea să fiu o lacrimă purtată de vânt, fără substanță, fără corp. Aș vrea să mă izbească puternic de primul copac a cărui trunchi îmi va opri destinul. Să mă doară, să mă strivească vreo

Decursul existențial uman a reprezentat întotdeauna un subiect important al reflecțiilor adânci și concentrate survenite la un moment dat ca o necesitate. Astfel, pornind de la naștere și

Am uitat cum e să fii îndrăgostit. Cum e să simți puterea în tine Cum e să cauți… să găsești… să atingi… imposibilul. Și doare. Am uitat cum e să iubești, Sau ce-nseamnă viața. Am uitat cum