Tristetea cititorului de comedie

Vreau sa incep cu o marturisire: eu nu sunt Ignatius Reilly. Valvele mele functioneaza (inca) bine si nu am ajuns (inca) sa vand crenvursti. In rest... as putea fi Ignatius. Tu n-ai citit probabil \"Conjuratia imbecililor\" de John Kennedy Toole (Editura Nemira 1995) si nici nu stiu daca n-ar fi mai bine ca lucrurile sa ramana asa. Cartea asta pare a fi o imensa farsa zgomotoasa care la sfarsit iti lasa o tristete iremediabila. Sunt trista c-as putea fi Ignatius tot asa cum as putea fi Don Quijote, dar si cum nu sunt si cum n-am sa fiu curand Zarathustra. Sunt trista ca abia acum am inteles in ce viermuiala ma-nvart si cat de nebunesc e tot zbuciumul meu intr-asta lume. Sunt trista pentru ca Ignatius - un Gargantua decazut - e un personaj in sine tragic ce sub un zambet chinuit iti trezeste o dureroasa retrospectiva. Sunt trista pentru ca John Kennedy Toole s-a sinucis in 1969 lasandu-ne mostenire doar cartea asta stranie. Cum sa va spun cine e Ignatius?! L-am cunoscut bine: cu pilorul lui pretentios si crizele lui monstruoase de meteorism, cu numeroasele sale locuri de munca, care mai de care mai misterioase si mai ciudate, cu iubita lui Myrna Minkoff din Bronx, fara-ndoiala o femeie sortita lui, croita dintr-un material tot atat de neobisnuit ca si el, cu marile lui proiecte destinate invariabil unui zgomotos naufragiu. Ii stiu si casa in care isi scrie interminabilele caiete si in care se retrage dupa fiecare traumatizanta aventura in lumea reala. N-am citit \"Consolatia Filosofiei\" si cu toate astea as fi putut sa fiu Ignatius Reilly. De aceea te invit sa fii trist alaturi de mine. Impotriva fiecaruia dintre noi exista o conjuratie a imbecililor.