Cristiana Nicolae

De-a fost răul de la mine Chiar acum mă îmbrac în sac. De-a fost răul de la tine, Eu în bine îl prefac. De-a fost răul de la lume, Multă-i vorba de vorbit! De-a fost răul de la demon, Am în

Acum zece revoluții Aurora ne zâmbea Într-o pură dimineață - Dimineața mea și-a ta. „Este dimineața noastră!” Îmi spuneai atunci zâmbind „Și pe marea mea albastră În sfârșit, te văd sosind!”

Cuvintele îmi pier, Trăirile îmi seacă De când auzul tău Spre mine nu se-apleacă. Rostește doar o vorbă, Și gândul va înflori, Și râul de lumină Din suflet va țâșni! Ascultă și

Rupe un fagur din inima ta Și dă-mi să gust mierea de pace Tu mi-ai mai dat odată, cândva, Dar am primit cu mâini stângace.

Ce amară e iubirea Atunci când ști că-i doar a ta Și că n-o împărtășeste Cel ce-acum nu-l poți uita! Și ce dulce e iubirea Când un zâmbet e răspuns La ce-a fost atunci durerea, Ce-a fost

Doamne, În noaptea asta Dă-i somn liniștit. Și mai dă-i lui gândul Că este iubit. Așează-i în suflet Un strop de lumină Și-n auz să-i picuri O muzică lină…

Când din ceru-nalt, senin Cade-o piatră de rubin - Călător din nesfârșit, Meteor ce a murit - Mă gândesc întrebător : Cum? Ce dor nedeslușit L-a purtat mereu în zbor Pe străinul

Am nutrit un gând cândva C-am să merg în umbra ta. Am nutrit un gând de vis Că în stele tu mi-ești scris. Dar nu-n stelele de sus Șade chipul tău ascuns Ci în stelele din mine Ard

Sunt stele pe cer, Ca gânduri mărunte, Sunt mesageri ce pier Ducându-le oriunde. Dar ele nu dispar, Ci ele apar din nou, Și îți aduc în dar, Un gând și un ecou. Te rog, ridică-ți

Menirea mea e verde! Ca firul ierbii Ca firul vieții. Ca soarele Dăruindu-se generos Și supus. Ca vântul Îmbrățișând aripile Elicelor. Ca apa Plângând mereu A viață.

Eu iubesc! Asta mi-e soarta! Și nu am s-o pot schimba Nici nu vreau; fiindcă robia Este chiar privirea ta.

Strâmt mi-e gândul, Strâmt și sec. Bate vântul – Eu m-aplec. ‘Nalt e cerul, ‘Nalt și pur. Cu eterul Cel de-azur. L-aș străbate De-aș putea, Dar m-abate Umbra grea.

Câteodată simt un dor Dor de lume? Dor să mor? Câteodată simt durere De la vorbă? Din tăcere? Câteodată simt nestare De la zgură? Din chemare? Câteodată simt-nu simt Văd eu bine? Sau

Suflete, vorbește! De luptat mai poți? Soarta nu-ți zdrobește Aripa sub roți? Vântul nu te bate? Gloata nu te-alungă? Noaptea nu îți pare Nesfârșit de lungă?...

Sunt Homo Sapiens! Prin sângele meu Curge istoria planetei. Sunt Homo Sapiens! Mă înalț mereu Pe ale culturii albe trepte.

Pe întuneric, sufletul, din palmele împreunate soarbe liniștea. În neclintire stând, el bea șuvoiul de apă, raza de lumină. Îmbată-te, suflete! Îmbată-te!