Nu reușesc să înțeleg de ce oamenii, în loc să devină universuri, se mulțumesc să fie doar praful de pe vreun meteorit îmbătrânit în așteptarea întâlnirii cu pământul.
Scartaie poarta irisului meu,
O alta lacrima si-a ispasit pedeapsa
Si pleaca-n lume,
Tarandu-si ovalul
Pe caldaramul strain.
O deplang. E surda.
O lacrima ce nu-si aude batranetea
Si nu simte
sunt atat de pustiu
ca un copac la sfarsitul toamnei.
sunt atat de liber
ca o pasare cu mii de regrete
infipte in aripi.
sunt atat de bun
cat un glonte ce rade
pe teava pustii.
sunt atat de
CM