Cristian Fara

Intre cele doua cuvinte dulci a ramas o tacere ca o lacrima pe asfalt neatinsa de intrecerea clipelor prea mica pentru pasii celorlalti ca un punct de plecare in toate directiile nu si ca

Ca o pasăre mică de pradă prima iubire îmi taie cerul adânc... n-au pierit încă nici celelalte păsări de pradă mai mari, mai puțin ascunse fiecare în cercul ei de vânătoare flămândă de

Rătăcesc prin camera cu 32 de ferestre închise în jurul unei cuști mari cu zăbrele lungi sprijinite-n tavan le-aș putea colora diferit? pe dinăuntru desigur – îmi place – s-ascult uneori

Visele dor ( Călătorie dincolo de noi, împreună ) Privea de câteva minute în gol peste valuri, singurul gând care plutea în derivă pe oceanul vârstei era această întâlnire… pe care o aștepta

De ce nu mai cred în iubire mă-ntreb fugind în tăcerea bibliotecii virtuale din aripi în aripi legate-n adânc și-ascunse-n aceleaș coperți de mormânt De ce nu mai cred în iubire

De anul nou cu creste-ucigătoare tăcut și blând oceanul ne salută iar floarea rece-n geam de felinare dispare-n ochii celui ce-o sarută cu nori firavi cerul se învelește de anul nou, ah, mi-ai lăsat

Nu am crezut că ai să vii am pus câteva stele în câteva cutii care s-au răsturnat mai apoi peste masă Ard, una câte una când le ridic în palme spre a le privi n-am crezut că ai să vii

Din simpla transcendere blândă Acostând la tăcerile nopții Copilă, cu lacrimi osândă Lumina se naște în spatele Porții Se naște cuvântul aripă cu aripă Durere iubită în mâinile sorții În

Lăcașul unei singure aripi Era un înger nu știu în ce țară care-a murit în fiecare zi, timp de un veac, ...până-ntr-o zi când i-a venit sorocul pedepsei dulci, cuminți, dumnezeiești și aripa

Privea ușor spre stânga-n altă parte Deasupra peste îngeri și mirese Care plecau fără să fi venit Era bâtran de gândurile acelea sau asculta fântana-nmărmurit ca sculptorul nebun ce l-a

Când vii în orașul cuvintelor lasă-un semn că n-a murit încă pentru tine vreun înger speriat de aripile de oțel ale speranței că există Când vii în orașul cuvintelor! ocolește grădina

apoi l-au legat la ochi si l-au lasat sa zboare prin camera lovindu-se de pereti vantul a deschis fereastra putin cat sa ii fure o lacrima, tavanul s-a facut albastru ca sa il doara mai

Sub podul gândurilor Cuvintele nerostite încă Plâng fluviul înghețat Al îndoielilor noastre

De cealaltă parte a întamplării culorile pale ale anotimpului nostru ne-ncătușaseră spate în spate astfel încât nu ne puteam întoarce decât unul prin celalalt.

În fiecare mână aveam un pahar cu aripi unul era de azur celălalt de purpură Da, pe asfalt cu mantia fricii înghețată în spate mă intrebam: Dacă nu voi alege eu paharul otrăvit de

vom mai vorbi, nu-i așa, despre îngeri ne vom mai certa despre cer vom trece pe tâmple cuvântul departe, înalt într-un zbor târziu înțeles fără voie purtat peste țărm printre nori colorați

Am început să tac când am intrat prima oară în sufletul meu de atunci rătăcesc înăuntru pierdut în propriul meu adânc nu mă mai gândesc să mă întorc înainte nici să merg înapoi pentru că

am să scriu în fiecare zi un vers pe o singură foaie de hârtie pe care am s-o arunc într-o urnă de sticlă pe celelalte le voi arde în fiecare an, o singură dată voi alege un vers pe care am

Tăcerea ucide fulguind eterne adevăruri fără rost, îmi spun: poate că iarna așteaptă vom sfârși împreună în ochii închiși ai iconițelor stinse din lumea aceea în care tu și eu semănam nu

Copacii au înflorit peste inima mea dar roadele lor vor fi acre și mici surâd destinului cu un vis dulce și roz în care nu îmi pasă dacă mâine voi fi mai mort decât azi nici dacă poezia

Îndepărtarea picura între noi ca o romanță andaluză între chitară și mâna lui Zsapka noaptea fâșia ca și discul iubirea... durea puțin ca și timpul pe care copacii înghețați l-au vegheat