Cristian Alexandru Groza

Dacă tai din tine leagănul Unor poteci arse, atunci imi lași Imperativul unui viitor De șanse lansate, fără plută, Pe cozile ochilor albăstriți De praful numărat în catastif, Ciudat,

Purtat din petic până la porunci, Aruncat din văi până-n amurg, Am luat din tine o daltă. Prin ea am strâns uimirea Atunci când picurau vremuri Cu glas străin de înnoptare. Din ochiul meu

Ascuns de tăcere, .................................................. Nasc amintiri în răscruci De timp înveninate. Parfum de purpură măcinată În minciuni fecunde, Renaște temeri de

Incerc să mă cheltuiesc cu doza de noapte Crescută sub ochii celorlalți, împlântați adânc În uitarea căzuta pe un filigran. Tot am strâns cuvintele întrt-o eșarfă peticită, Până când

Se preling zvonurile cu jocuri de umbre Și zgomot de pași prin praguri. Străzile nu-și găsesc starea în continua trecere A scuturilor prin urmele scrise cu răni. Văd parcurile și carambolul

Printre cupele ochilor,plini de margini peline, Se ascund temerile lichefiate în ani de orbire; Într-un braț de cuie, învelit în pături Idealizate sfertului, un trup își aleargă Intercostal

Sunt scobit în perfecțiunea eterului, gândind metafizic la stelele capturate de pirateria temporalitații. Observ cum regretele se picură dens pe chihlimbarul zăcământului afectiv, înroșindu-mi

-în muguri de vânt- Zenitul nopții cheamă zări În petale de nori răsfirate de lună. Gînduri cuprinse în voaluri selenare Își trăiesc solstiuțiul șoaptelor, Visând venetice lumini de

Sunt o intersecție de cuvinte Crescute din tâmplele tale. Devin aerul unui zăcâmânt De colțuri fugitive , Legate în instantanee strâmbe, Și desenez sunetul, învelindu-l în

Mă scald în secunde Pe buzele înrourate de soare, Cuprinzând mareea părului In răscrucile pietrelor de hotar. Inmugurit, trupul naște treceri Prin ambre de chipuri ce-și unduiesc Aripile

Mi se inngrește foia, femeie. Nu mai vad orizonturi, doar spații Închise cu peceți din mine. Rareori calcă vântul prin grohotiș, Aruncând sunet de afară peste toate Urmele de ceară răbdată

Simțeam cum mâna lui cuprindea Taina ce nu a fost nicicând; Auzeam cum părul tău cădea În izvorârea pașilor fără cadență; Speram că uitarea este o haină Cu trepetele în spirală, fără o logică.

Am ajuns la trecutul joc Al urmelor de ochi păstrate Pe șine și gândite prin treceri. Cumva din noaptea asta se lasă O ceață cu ventuze din creuzet Și chichot de clarisă, (Când îi calci

Strivit în șoapta luminii, Renasc frenetice aripi Neandului înspumat de tăcere. Caut înmugurit râsetele Ochilor catharhici, ce murmură Rozelor vestiri de speranțe. Zidid în coapsa vântului,

Acum este cel mai rău, Aceiași doi ochi din fuioare Ne-au tăiat calea orbindu-ne La orice cotitură vorba dintre Cele două clipe. Acum este cel mai rău, Când panta ne este blocată de

Delirant cuvânt zboară printre Ziduri galbene de amintiri, Palmându-și vina creației În pântecul plămădit din întâmplare. Plouă încet și amețitor cu picuri De fum din cristalul

Buzele răsăreau clipe Picurând sunetele în lumini. Auzeam albastrul infinit Între pașii îngreunați de noapte. Pe înălțimele valsate de lună Gesticulezi alb în voaluri de roșu, Mirosind

Despre cazurile discrete de sensuri Se scrie prin facultățile de medicină La capitolul patologie neinfecțioasă. Acesta este tomul cuvintelor mele, Doar pentru că păstrează mirosul Străzilor

Cuvinte întretaiate se smulg, prinzându-se de marginile voluptoaselor Emisefere ale creației, curgandu-și lin uimirea Față de suma sufletelor prinse în cuvinte. Ce sunt aceste nimfe ? Poate