Poezie
înghițitorul de creioane
1 min lectură·
Mediu
Neaplaudat de nimeni, înghițitorul de creioane
își făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămînd.
Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,
cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiție.
El continua să spere. I s-a propus, în schimbul
a mulți bani, să înghită și altceva. A rîs, apoi a plîns:
în arta lui nu face compromisuri!
L-am vizitat cu cîteva zile înainte de a muri.
Își ascuțea creioanele
cu o delicatețe întîlnită doar la animale
cînd își ling puii abia fătați. Știam
că le iubea și le ura în aceeași măsură.
Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat
strîns de gît de acestea. Îi era teamă să le mai lase
să umble libere prin casă, le închidea
într-un dulap scoțîndu-le de acolo numai cînd
avea o reprezentație ori i se făcea dor să le mîngîie.
Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi au să se răzbune,
mi-a spus împăcat, e dreptul lor să-și caute alt înghițitor,
mai norocos, să le ducă prin lume, departe.
A lăcrimat discret, ca lemnul pe care îl cioplise de atîtea ori.
001.475
0