Poezie

ieșirea din peșteră

1 min lectură·12 februarie 2007

Mediu

Te ascunzi în inimă, ca într-o peșteră, să mori.

Dar nu mori și atunci îți desenezi pe pereții ei moartea.

Moartea ta - animal rănit care se luptă cu norii.

Afară crește soarele. E aproape întreg. Halucinant.

Îi simți strălucirea de metal indiferent.

Trupul îți e

din ce în ce mai puțin – o pojghiță

de gheață sub care pîlpîie, pînă la capăt,

lumina plină de îndoială a sinelui.

Spargi oglinda în cer. În spațiul

dintre zi și noapte. Tresari,

te miri că între început și sfîrșit

nu e timp deloc : cît ai clipi te naști

și mori de cîteva ori fără să simți altceva

decît o durere ușoară, o tulburare a orei

ca de mireasă tînără, dimineața.

Se apropie de tine, aidoma unor apostoli,

focul, apa, aerul, pămîntul – fiecare vorbește

pe limba lui și limbile lor se amestecă,

formează o sferă colorată pe care

o rostogolești prin neant.

Urcă sîngele în inimă, vrea să țîșnească afară.

Cerul e viu și adînc, gata să se deschidă..

Începi să înțelegi: Peștele îți pregătește,

pas cu pas, ieșirea din peșteră.

012.752

Costel Stancu. “ieșirea din peșteră.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/costel-stancu/poezie/231386/iesirea-din-pestera

Comentarii (1)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

Costele am văzut că te-ai logat și tu bătrâne nopții. Mi-am zis ha mă să vedem ce e cu ăsta fratele reșițean.Și am văzut..ieșirea.Bravo frate!