Poezie
suspans
1 min lectură·
Mediu
Mă sprijin pe umărul de sare
al morții. Îl simt cum se topește
și picură aidoma streșinilor primăvara.
Mișcarea astrelor îmi amintește
de rotițele unui ceas de aur, cu repetiție.
Realitatea pare acum o cușcă,
singura hrană a celui închis
e speranța -
această cheie răsucită
pînă te înnebunește, pînă uiți totul.
Nu mă lăsa. Apropie-te.
Stă inima în tine ca o icoană
la care nu m-am închinat de mult.
Îngenunchez și tac. Se dilată memoria lumii
parcă acum și aici ar începe, din nou, viața.
Mai liber, mai fericit decît mine e orbul.
El poate dansa fără ezitare
pe lacul înghețat
închipuindu-se în palma lui Dumnezeu.
Orbii nu se tem, pentru ei lumea e nemărginită
ca visul, îți spun. Tu taci.
Din tăcerea ta se desprinde o frunză.
Nu cade, rămîne suspendată în aer
ca o întrebare al cărei răspuns
încă nu l-ai găsit...
001.479
0