Poezie

zi pierdută

1 min lectură·20 februarie 2008

Mediu

Scoți pietre din rîu. Le încălzești la soare

și le oferi celorlalți. În loc de inimi, spui.

Ei rîd, le aruncă înapoi în apă. Te cred nebun,

nu înțeleg că, încet-încet, viața devine

o scufundare primejdioasă în tine însuți,

legat la ochi. Fiecare ieșire la suprafață

cu mîinile goale e o zi pierdută.

Încep să te ocolească toți. Fac armistiții cu timpul,

fără să știe că acestea sunt mai vulnerabile

decît catargele din fire de păpădie.

Cum să-i convingi să păstreze,

ascunsă în sîn, o piatră?

Să n-o înstrăineze căci locul ei

e pîndit, de la începutul lumii, de șarpe?

Zadarnic îi chemi, te zbați -

indiferența lor are gustul fîntînilor părăsite.

Apune soarele. Te întorci acasă cu

senzația stranie că pășești pe un pod

făcut din numele tuturor înecaților.

002.413

Costel Stancu. “zi pierdută.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/costel-stancu/poezie/1769611/zi-pierduta

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.