Poezie
Spectacolul
2 min lectură·
Mediu
Gongul a sunat de trei ori, spectacolul poate începe.
Aplaudăm. Regizorul aduce pe scenă o oglindă,
o îndreaptă cu fața înspre noi, se înclină și pleacă.
Nici urmă de actori. Înlemnim. Ticăie un ceas nevăzut.
Sufleurul se întoarce către sală, ne face semn
că totul e pregătit. Îl privim uimiți și, cu toate că stăm
țepeni și muți, imaginile noastre din oglindă
încep să se miște, dîndu-ne de gol adevăratele intenții.
Iată:
tînăra frumoasă din rîndul 3, îl așteaptă, pe furiș,
seara, în balcon, pe tînărul chipeș din rîndul 7.
Familiile lor se urăsc de moarte, a curs mult sînge….
Domnul cu figură de drac din rîndul 2 mototolește
o batistă cu gîndul de a o face pierdută în iatacul
doamnei din rîndul 5. Și va fi cît pe ce ca intriga
să fie perfectă! Pajul de la balcon o iubește, în taină,
pe regina din lojă, și-ar da viața pentru o
privire de-a ei. Etc, etc…
Cu timpul, oglinda se împarte în mii de segmente,
Ne regăsim în ele cu toții. Sufleurul e copleșit,
iese din cușcă și dispare, la rîndu-i,
într-o imagine. Eu unde sunt? mă întreb.
Un figurant îmi duce, dintr-un act în altul, pe tavă,
capul tăiat. Am murit în numele artei,
ferice de mine! strig. Cîțiva spectatori mă
ridiculizează din priviri. Mă strîmb la ei,
scot un pantof și îl arunc în oglindă. Zdrang!
Cioburile se risipesc, scenele se amestecă.
Fiecare se repede să-și culeagă de jos bucățica lui
de viață închipuită, dar aceasta îi scapă printre degete.
Final. Regizorul e fluierat. Plecăm acasă dezamăgiți.
În urma noastră ticăie un ceas nevăzut.
Unica realitate a zilei.
001665
0