După iertare

Dragă Gabriela, ți-am scris despre ce mi s-a întâmplat, cu foarte mare deschidere, cu o sinceritate și o candoare de-a dreptul cuceritoare. Nu am scris cu gândul la a ierta, nici măcar ceva asemănător. Nici vorbă. Titlul e ales ironic. Nu ai ce ierta, căci nu se poate în sensul acesta oricât de creștin al lucrurilor. În această programare de „soft” e imposibil a ierta ceva sau pe cineva. Nu ai cum. Ți-am citit mesajul tău și iată, pe loc am scris povestirea mea numită „Iertarea”. Din punct de vedere psihologic NU ai cum ierta, căci noi, ca și oameni, suntem setați să gândim în acest fel, oricâte eforturi am face, e anormal să ierți din această perspectivă a gândurilor umane, a sistemului actual de gândire. Doar nu suntem nebuni, ce naiba?! Psihologic nu e nimic de iertat. E o erodare flagrantă a unui angajament între doi parteneri. Ce dracu să ierți? Nici vorbă…nu se poate efectiv și sincer. Totuși, acest lucru capătă o altă culoare dacă, doar DACÃ vezi altfel lucrurile, dintr-o perspectivă complet nouă, dacă schimbi mecanismul învechit al gândurilor tale, modifici ciclicitatea dăunătoare a tiparului din care ai emis gândul întregului eșafodaj al întâmplării. Hei, ce ar fi dacă…! *** Problema, de această dată, am pus-o altfel, iar aici a fost salvarea mea, renașterea mea spirituală: Mihai, te-ai gândit vreodată că poate nu e nicio greșeală? Te-ai gândit vreodată că lucrurile merg după acest tipar doar ca tu să înveți ceva?! Să vezi tiparul care se tot repetă al mecanismului gândirii tale defectuoase în ceea ce privește felul gândului tău?! Adică fute-o dracu’ de iertare, cum să încerci să ierți ceva, ce din start e de neiertat? Doar nu ești Mafalda, ce pizda mă-sii! Dacă e doar tiparul?! Hmm! Știi momentele alea când ai o epifanie, un gând de-acela salvator ca în Matrix, atunci când niște foarte vagi bănuieli ce le aveai, cum că lumea nu ar fi tocmai așa cum ai fi crezut că e, sau cum ți-au spus în mod constant toți ceilalți că ar fi, se adeveresc brusc. Realizezi că nimic nu e la fel, ba mai mult, că e complet altfel, doar gândul tău păgubos îți obtura ție vederea. Aoleu! Iar atunci, am stat brusc, trăsnit în moalele capului! – Au maică care m-ai făcut! Nu am ce ierta la Lili, ea își execută doar programul ei, ea TREBUIE să facă asta, e setată să joace rolul biblic al lui Iuda. Ea a acționat cu cea mai mare sinceritate și curaj. Îți dai seama?! Dumnezeule mare și bun! Tipa e de lăudat, nu de condamnat, așa cum credeam inițial. Întreaga perspectivă a luat o unghiulatură a perspectivei nebănuită, dintr-o dată, Liliana nu mai era Iuda, nu mai era trădătoarea aia nemiloasă și rea, nu mai putea să mă atingă cu vrăjile ei de nebunie și răutate. Era o simplă executantă a unui program de așa zisă înșelare. Nimeni nu trăda pe nimeni, cel mult un căcat de contract era în pragul rezilierii. Ei și? Nu e primul, nu e nici ultimul! - Haide să refacem căsnicia noastră, el nu a însemnat nimic pentru mine, te rog, înțelege! Poți? Mihai se ridică de pe jos cu mare greutate, în inima lui tahiaritmiile bătăilor parcă își relua cursul regulat, bine cunoscut al bum-bum-ului obișnuit. - Ce,ha? Ce s-a întâmplat, femeie? - Nimic, ai căzut jos pe podea, dar se pare că ți-ai revenit, ce a fost în mintea ta, m-ai speriat cumplit. Voiam să chem salvarea, dar am renunțat iute, vorbeai tot felul de tâmpenii. M-ai amenințat cu moartea, ai strigat, păreai nebun. Haide, adună-te și să discutăm. Vrei? După căzătura parcă durase o secundă sau două, nu mai mult, cine naiba știe, parcă în acele câteva momente, s-au derulat vieți întregi, percepția timpului a suferit o modificare teribilă. Simțea o ciudată energie, o anumită claritate își făcu lor în mintea lui. Mihai nu doar că se aduna fizic după o cumplită lovitură, însă chiar și mental și emoțional simțea o revenire și claritate. Gândurile îi erau limpezi și clare, inima își reluă cursul ei liniștit, comun și unic, pentru fiecare individ în parte. De parcă fiecare om al planetei Terra, bate în fel asemănător vibrator, dar în cel mai unic mod și miraculos cu putință. După vestea cumplită pe care Liliana i-o dăduse, cum că ea trăia cu alt bărbat de doi ani de zile, în mod ciudat, nu simțea durere, nici măcar ură față de femeia din fața-i. da, la început da, înainte să cadă pe parchet, dar după căzătură, cumva totul se schimbase. Întreg mecanismul gândului suferise o scuturătură teribilă, complet transformatoare. Ieșise din cocon, fluturele inimii lui era pe cale să-și ia zborul spre alte ceruri ale gândirii. Cerul de afară părea mai limpede, mai senin, în fața geamului apartamentului lor, o tufă de iasomie își ițea primii boboci albi, parfumați. Natura era vie, colorată. - Mihai, haide, te rog, am găsit cu greu curajul să-ți spun ce am avut de zis. Tu nu înțelegi, tu cu baschetul tău, cu viața ta, nu pricepi. Mesajele lui, of Doamne, m-au zăpăcit. Când eram gata să scap, el iar suna, iar îmi trimitea mesaje care mă bulversau. - Despre ce vorbești, femeie? Ce mesaje, cine îți trimitea, ce? - Dar ți-am zis doar odată, unde erai? Colegul meu, știi…cel care m-a zăpăcit, cel cu care te-am înșelat. Dar acum e gata, am revenit, te-am ales pe tine, m-am gândit mult. E mai bine așa. - Lasă măi femeie, bine că suntem în viață. Victor e bine? Unde e? Spuse el, dând așa condescendent din palmă. - E bine, se joacă pe-afară, lasă-l acum, e timpul să vorbim, să decidem ce e de făcut cu noi. - Nu e nimic de făcut, am zis! O privi așa precum un străin complet, fără răutate, fără vreo învinuire sau reproș, doar cu detașare completă de situație, de parcă, era o situație întâmplată altcuiva, nu a lui. Vedea lucrurile cu claritatea situației de facto. Nu era nimic de făcut, el știa că nu e nimic de ajustat, iertat sau corectat, situația căsniciei lor, a relației dintre cei doi soți era din punctul lui de vedere, terminată, rezolvată. Adică era moartă clar. Ca un fel de contract, cu clauze de reziliere, cu calamități naturale, alte clauze, cazuri de forță majoră. Mihai vedea situația lui cam ca pe o situație de forță majoră. Soția lui și înșelatul cu totul nu mai era, decât o situație din cadrul contractului, gândirea lui era foarte clară, limpede, complet dezbrăcată de orice urmă de răutate sau tentații de răzbunare. Știa cumva instinctiv, că totul era terminat. Mai rămânea doar să stabilească termenii rezilierii, iar acum era în fața părții contractuale. Nu, nu vroia să termine totul acum, tot ce era între ei se terminase deja demult, atunci când căzuse jos, iubirea lui murise odată cu vechiul Mihai, cel care cu spume la gură își dăduse ortul popii. Cel care se ridicase viu și nevătămat de pe parchetul de fag roșcat, era un Mihai nou, un Mihai cu o gândire complet nouă. Se produsese o transformare în el, adânc, iar relația lui cu Liliana, ei bine, avea să sufere schimbări radicale, încă nu știa ce și cum. Ceva sau cineva de la un nivel superior, nu știa poate Dumnezeu, (de ce nu?) sau altcineva, o forță imensă îi dădea o claritate nemaivăzută și nemaisimțită vreodată, o putere ce o recunoștea în el. Ce simțea acum, era chiar euforie, nu doar gândirea lui se schimbase, ci tot corpul lui era parcă mai tânăr, mai voinic, simțea fiecare mușchi, în brațe și antebrațe îi pulsa sânge nou, dar mai era ceva ce simțea, aproape că nu putea înțelege, asta era prea de tot, ei bine, simțea o ditamai erecție. Pantalonii i se umflară vizibil, membrul lui i se umflase de sânge proaspăt, simțea zvâcniturile lui în chiloți. Sub coaie pulsul vieții îi trăgea clopotele. Doamne, cum e cu putință așa ceva? Gândi. - Ai de pula mea, ce naiba se întâmplă cu mine? Nevastă-mea tocmai îmi spune că mă înșeală cu altul iar mie mi se scoală? Dumnezeule mare! Acum câteva minute eram pe jos zvârcolindu-mă cu spume la gură și acum, sunt liniștit, calm, ba mai simt cum mi se și scoală. Nici nu-i trecu prin cap posibilitatea de a îi propune Lilianei o partidă de sex, copilul era afară la joacă, în fața blocului, ar fi putut, ce naiba. Însă nu știu cum și în ce modalitate, așa ceva nu i-a trecut prin cap atunci. Era sculată, și ce-i? Doar în fiecare dimineață fie ploaie fie vânt, avea ditamai erecție, atât de puternică și de sănătoasă, încât își putea regla ceasul după pula lui sculată, falnică, și atât de vie. Nu mai putea să se gândească la Liliana în acești termeni, așa în această formă, ca femeie. Ea devenise cumva, partea contractuală, un altcineva era ea în mintea lui, nu mai era femeie, nu mai era femeia lui în orice caz. Era altceva, nu știu ce și nici nu-l mai interesa. Era ceva foarte aiurea, dar ei bine, asta e, nu avea ce face. În legătură cu soția lui, nu mai putea gândi în termeni de vreo apropiere fizică, de sex. Însă dincolo de acest gând, era ceva dincolo de el, o dulce promisiune, o așteptare care acum nu mai putea fi oprită de nimeni. Era liber, my God! O lume cu miliarde de femei îi erau accesibile, potențiale și vii. Ani de zile își spusese că Liliana e unica lui femeie, chiar îi era fidel din acest punct de vedere, așa era el construit psihologic. Nu putea fi duplicitar, de o onestitate tâmpită nu alta. Chiar daca relația lor era presărată cu sex, el se întâmpla, chiar dacă o făceau aproape în fiecare seară, sexul era pentru el o modalitate de a-și aminti că era viu și sănătos. Dar atât. Nu-și putea imagina că se poate mult mai mult. Nici vorbă. Participarea ei în sex era însă cu totul altă treabă. Însă se învățase oarecum așa cu Liliana, trecuseră ani, era așa ca o obișnuință cumva. Nu avea termeni de comparație, credea că așa e firesc. E adevărat că în ultimii ani, o neglijase, era atent la aspecte ale vieții materiale, familia lui avea nevoie de bani, muncea enorm, era încă tânăr, putea. Era dedicat creșterii fiului lor, Victor, copilul era un miracol, îl iubea din tot sufletul. Nu știa cum, în ce mod, ea se îndepărtase de el, despărțirea lor emoțional-mentală se întâmplase cu mult timp în urmă. Evident el nu putea vedea decât urma fizică a relației, care chiar în acest moment al mărturisirii ei, cum că trăia cu un alt bărbat, se rupsese complet. Liliana nu era de vină cu nimic, nimeni nu era. Ruptura dintre ei se produsese cu mult timp înainte, abia acum înțelesese asta. Nu era nimeni de blamat, nimeni de certat, învinuit, nu era nimic ce trebuia iertat, căci nimeni nu greșise. Acum înțelegea asta. Putea. Chiar dacă modalitatea ei de a tăinui atâta timp relația ei cu acel coleg, față de el, nu era tocmai OK, totuși chiar și acest lucru era doar o consecință, nicidecum o cauză a rupturii dintre ei. Era doar un efect, firesc. Acum putea vedea clar acest lucru. Doamne ce orb a putut fi! Cumva amândoi scăpaseră relația lor din atenție, dăduseră altor situații, evenimente sau persoane atâta atenție prețioasă, dar uitaseră de ei doi, de acel ceva ce i-a unit. Sunt fire care nu mai pot fi înnodate cu nici un nod din lume. Era trist, dar nu era nimic neobișnuit între doi oameni ignoranți. Se întâmplă în acest moment la mii și mii de persoane, pe întreaga planetă. Oamenii relaționează unii cu alții, e lecția vieții lor, programele relațiilor de toate felurile se scriu chiar în acest moment. Scoarța cerebrală e bombardată chiar acum cu frici, lăsări, despărțiri, extaze, angoase și regăsiri, omul a ajuns la acest capitol superior al existenței vieții pe pământ. - Te rog Mihai, haide să refacem căsnicia noastră, am făcut o greșeală, acum văd acum asta, am vorbit și cu el, am convenit că e mai bine așa. Doamne, cât m-am zbuciumat, am crezut că mor, în tot timpul acesta am vrut să-ți zic. Am fost atât de aproape de atâtea ori, credeam că nu o să înțelegi. Mi-a fost frică. Tudor mi-a sugerat să vorbesc cu tine direct. Nu-i răspunsese, se uita în ochii ei adânc. Cine dracu e femeia asta, gândi fără de voie? Arată ca și Liliana, soția mea, dar acum parcă nu e ea. Ce tot dorește oare de la mine? Ce nu pricepe? Nu vede că e gata? Ce căsnicie, ce relație refăcută? Cred că delirează. Avea nevoie de o strategie de urgență. Hei, doar e antrenor! Se pricepe la strategii. Pe loc îi veni o idee teribilă. Asta e, Evrika! Trebuie să aducă totul la un nivel psihologic egal cu Liliana. Ea a fost ajutată de Tudor, realiza asta, că el era singur singurel în fața acestei povești urâte și încurcate. Avea nevoie de o strategie, ce naiba! Psihologul ăla pe care chiar el l-a plătit, ca s-o ajute, vezi doamne, pe ea! Credea că suferă de anxietate și o trimisese la consultanță psihologică, la Tudor. Pur și simplu credea că Liliana e așa distanță de el din cauza problemelor de serviciu, lipsa ei de curaj d ea aborda persoanele de acolo, se plângea des de asta. Efectiv voia să o ajute, nu știa că de fapt ea era în cu totul și cu totul alte anxietăți încurcată. Dar acum, nu se putea gândi la asta. Avea nevoie de o strategie care să-l ajute să se ridice la nivelul ei cel puțin. Așadar elaboră cea mai tare strategie pe care o făcuse vreodată, în sport sau viață. Era o capodoperă, ce mai! *** Liliacul i-a salvat viața. Din piața din cartier, cumpărase un imens buchet mov de flori de liliac. Era luna mai, toată natura ieșea cu forță din amorțita primăvară întârziată, totul era verde, înflorit. Un parfum de flori plutea în aer, ca un damf miraculos scotea oamenii din amorțeală și ignoranță olfactivă. E adevărat că pentru unii puțea a căcat în continuare, dar hei, ce treabă am eu?! Cum ziceam, să ne vedem de povestea noastră pe mai departe. Cu acel buchet imens mov, parfumat de vai Doamne, am sunat la interfonul apartamentului meu personal de pe strada Dezrobirii, numărul 11. - Salutare, Mihai, vai ce buchet frumos mi-ai adus. Mie? Uhh, ce frumos, ești un drăguț. Uite, iau o vază și o umplu imediat cu apă, ca să pun florile, da? Liliana era veselă pentru întâia oară după mult timp, umbra cu cute de pe fruntea ei, parcă dispăruse subit, în colțul buzelor avea un mic surâs. Nu mare, nu larg, dar un surâs, poate cauzat de primirea florilor, de vremea frumoasă de afară, cine știe. În orice caz, era o dimineață absolut minunată de mai, o duminică splendidă. Victor era plecat la bunici, îl trimisese Mihai cu maxi-taxi, deja era suficient de mare, bunica îl aștepta la Sibiu în stație, Victor era băiat mare acum, un copil atât de reușit! Mihai îi spusese că vrea să vorbească cu ea ceva important dis de dimineață. Ultimele zile fuseseră cumplit de grele. Aproape imposibile. De când se hotărâse să-i mărturisească totul soțului ei, se simțea mai ușurată, relația ei cu Claudiu o sugruma efectiv, îi producea mari angoase. Bărbatul acela îi sucise mințile, mesajele lui pe telefon, o ridicau ba în slăvi, ba o târau în cumplită deznădejde. Acest sus-jos a devalizat-o de toată energia psihică, au fost doi ani cumpliți, în care a stat cu frica în sân să nu fie descoperită. Se întâlneau la o pensiune din marginea orașului, nici nu mai știa unde, se dezbrăcau iute și profitau de scurtul timp liber. Făceau sex și gata, nici nu putea zice că avea vreo valoare, era prea crispată ca să se poată relaxa. Cu timpul, se mai liniști, prezervativele pe care le folosea el, o tensionau și mai mult. Simțea însă că nu asta vroia, nu sexul era motivul pentru care era aici, avea sex și acasă, nu asta era problema ei numărul unu. Încă nu-și dădea seama, Claudiu era atent cu ea, îi făcea mici cadouri, glumea, o făcea să se simtă bine, cumva importantă, simțea că aceste cuvinte ce erau între ei, aveau un farmec ascuns. Misterul întâlnirilor lor, aduceau ceva din parfumul secret al aventurii. De când nu mai simțise fluturi în stomac. Trecuseră ceva ani buni. Când consimțise să iasă din relația cu Mihai, sexul devenise cumva un musai de făcut, nu-și mai puse probleme morale, etice, sau de conștiință. Vroia un bărbat care să-i acorde atenție, ei și problemelor ei. Vroia să fie numărul unu, ea care atâta s-s sacrificat, care a tras atât de mult cu copilul mic, cu veșnicele plecări ale soțului de acasă, cu desele lui șprițuri cu prietenii, cu clubul acela nenorocit de baschet, cu toate alea. Vroia să nu mai audă de nimic și nimeni de acolo, vroia să fie tratată ca o prințesă. O merita. Era femeie, iar Mihai părea să fi uitat asta cu desăvârșire, el tot sex și sex, altceva nu știa. Iată că acum stătea în patul acesta ciudat cu Claudiu, era cu alt bărbat, Dumnezeule, parcă nu-i venea să creadă că e posibil. Simțea o mare excitație combinată cu frică, un fel de așteptare îmbinată cu remușcare, dar totuși dulce. Off! Claudiu îi spuse că o iubește. Ei îi ajungea asta, era dispusă să meargă mai departe cu el, vroia să vadă! Apoi, va mai vedea ea. - Uite, Lili, am vrut să-ți zic ceva foarte serios, uite, ia loc aici, pe fotoliul acesta. Huh, ce zi frumoasă, nu-i așa? - Da, răspunse ea, căutându-i privirea cu băgare de seamă. Ochii lui nu exprimau nimic, era vesel, sincer, căutătura lui era decisă, dârză, chiar calmă, precum e aparent cerul înaintea unei furtuni, în fruntea lui o mică cută prevestea totuși ceva. Dar decisese însă că nu era importantă, o alungă la fel cum alungi o muscă de pe o prăjitură nevăzută. - Am vrut să stăm puțin de vorbă noi doi doar, Lili, sper că ești de acord, iată, l-am trimis pe Victoraș la mama, la Sibiu, tocmai ca noi doi să lămurim niște aspecte lăsate cumva în coadă de pește acum două săptămâni, între noi. Știi când? - M-am gândit la tine și Claudiu, colegul tău cu care ai avut o aventură în acești ultimi doi ani. M-am gândit la noi doi, la ce decizie ai luat tu, de a rămâne cu mine, la curajul tău adunat de a-mi zice asta verde în față de spre relația ta cu el. Ai făcut bine, să știi că apreciez asta foarte mult. Ai dat dovadă de mult curaj. Mulțumesc pentru sinceritate. Privirea lui era tot calmă, Liliana ascultă primele cuvinte pe care i le spunea soțul ei acum, de dincolo de liliacul mov, nu putea să-și potolească inimioara, care bătea ca o tobă, simțea în urechi pulsul sângelui ce venea de undeva din gât, din vena jugulară. Era atentă! Nu-și putea imagina ce urmează, știa doar că e ceva foarte important, simțea cu al șasele-a simț al femeii, cu instinctul ei de fiară din adâncuri, anume acela care-i spunea uneori șoptit: “Hei fii atentă, urmează pericol!” - Uite, am analizat ce ai zis, am stat aceste două săptămâni în mare taină cu mine însumi, am discutat cu eul meu interior, într-un sfat interior de mare taină. Am decis că putem continua relația noastră noi doi, da… căsnicia noastră poate continua, te-am iertat. Dar mai înainte de asta trebuie să-ți spun ceva… să fiu și eu sincer cu tine. Liliana parcă simțea că în pieptu-i de femeie, aerul nu îi era suficient parcă, totuși ce auzea, o mulțumea, se bucura că în sfârșit, Mihai înțelesese trăirile ei ample din ultimele luni, părea că e capabil să priceapă că nu a avut încotro, că mesajele alea, înnebunirea ei temporară cu Claudiu, totul părea că e uitat, șters așa cu buretele. Uh, era din nou “number one”! Așa precum și merita. Dar stai, oare ce mai vroia să adauge? Se căznea să fie atentă, nu că i-aar fi fost greu… - Am datoria să fiu la fel de sincer cu tine așa precum ai fost și tu cu mine. Iată, în aceste două săptămâni am fost cu Crina, știi, voleibalista aia de care ți-am mai zis atunci. E aceiași femeie, care ne-a salutat atunci când am fost împreună la meciul de volei…îți aduci aminte? Era în urmă cu trei patru luni. Ei bine, tipa aia superbă, înaltă, cu curul ăla micuț și bombat, cea cu picioarele alea lungi, lungiiiiii din cale-afară…aia cu sânii ăia meseriași, ridicați așa cu sfîrcurile sus de parcă împung cerul... ei bine, am avut o aventură cu ea. Trebuia să-ți zic, a avut loc în aceste ultime două săptămâni, am tot vrut să îți spun, tot la fel de sincer precum mi-ai zis și tu…înțelegi, Liliana? Acum sosit momentul să-ți zic. Ne-am futut cu foc, am simțit că înnebunesc dacă nu o fac! Sunt sigură că tu înțelegi asta, nu-i așa? Se uită la ea cu acea intensitate a comunicării, vroia să vadă totul pe chipul ei. În acei ochi care l-au privit cu așa mare onestitate în urmă cu două săptămâni, aceiași ochi care i-au comunicat că ea vezi doamne, trăiește cu alt bărbat de doi ani și că bla bla…, oricum restul poveștii nu l-a mai putut auzi. Era prea ocupat să cadă lat. Ei bine, dacă până la urmă tot nu a murit, a căutat ca după șocul inițial să găsească strategia potrivită pentru o viitoare abordare a problematicii cu Liliana. A inventat o femeie, una bună cu spume, a conceput un futut imaginar zdravăn de tot, o singură dată, măcar o oră întreagă, iar după aceea a decis că e momentul comunicării acestui eveniment, într-un cadru restrâns. Așa s-a gândit el. Desigur, era o cacialma, nici măcar nu fusese cu Crina, nu avusese timpul fizic necesar, era doar un bluf de proporții, însă vroia să se repună la nivelul psihologic de egalitate cu Lili. Era necesar ca el să vadă dacă cu adevărat e posibilă relația lor în continuare, să o testeze și el pe ea. Era dreptul lui, nu-i așa? Se adunase cu greu în aceste două săptămâni, aproape că fusese doborât de cumplita veste, pe care cu triumful prostiei, ea i-o dăduse, fără nici un discernământ, bărbatului ei. Oare unde pizda mă-sii îi era creierul ăla de găină? Cu ce drept a putut să o facă? Huh, în fine, ajunge cu asta, își spusese, indiferent care ar fi fost motivul ei, vestea aproape că-l ucisese ca orice pumnal comun, oarecare. Acum, era rândul lui. Un fel de payback, dar fără nicio tentă de răzbunare. Nu acesta era scopul lui. - Am fost acum câteva zile la ea, știi, că mi-a plăcut de atunci Crina, cred că ai observat, nu? Se uita direct în ochii ei, ca nu cumva să scape spectacolul. Recunoștea că este puțină cruzime în ce făcea, dar era foarte important să-i răspundă cu dinte contra dinte, altfel, era ca și mort psihologic, nu doar în fața ei, ci în proprii lui ochi. Era moarte. Era însă și înviere, futu-i Christoșii mamii ei de viață! Era o nevoie u-r-i-a-ș-ă nevoie de reabilitare psihologică a lui în proprii ochi, de o repunere a relației lor pe poziții și înălțimi egale. Era mare minune că a putut gândi așa ceva, totuși. Admirabilă strategie, trăiască coach-ul din adâncurile minții și sufletului lui! Vivat! - Trebuie să-ți spun că a fost absolut ca lumea, tipa are niște buci grozave, și niște sâni, auuuu! Dar, se grăbi să adauge, să știi că nu a însemnat nimic pentru mine, o simplă aventură, te-am înșelat e drept, dar m-am gândit ulterior, că tu ești mai importantă pentru mine, te-am ales pe tine, imediat. Te rog, haide să continuăm căsnicia, vrei? M-am decis, merg cu tine! Ce zici?! Nu-i așa că e minunat?! În tot acest timp, de dincolo de florile de liliac, o femeie mă privea direct, avea niște ochi ciudați, între timp ei au căpătat o culoare cenușie, amenințătoare. Fața Lilianei se schimonosi de-a dreptul cumplit, ca și cum brusc s-ar fi vidat pe interior corpul ei, tenul i se făcuse pământiu, mai apoi roșu și cărămiziu de culoarea plămânilor. Transformarea ce se producea în fața ochilor mei, era uluitoare. Nu-mi venea să - mi cred ochilor, iar ce a urmat, a ieșit din orice tipare de comportament ce l-am văzut vreodată. Scena părea desprinsă din filmele cu nebuni. Așa ceva, nu mai văzusem, niciodată. - Cum ai putut, mizerabilule?! Se ridică fulgerător și de dincolo de masă, ridică cu o mână vaza cu tufa de liliac, parcă era un fulg, o aruncă spre mine de parcă era o ceașcă de ceai oarecare. Mă feri mai mult instinctiv, vaza ricoșă din palmele mele făcute scut, spre unul din pereții camerei de zi. Pleosc! Cu un sunet înfundat, florile mov se împrăștiară pe covorul sufrageriei, ca un evantai. - Cum îndrăznești, porcule! Respirația îi deveni agitată, în acel moment am putut să jur că a înnebunit, că tipa aflată în fața mea, nu mai era Liliana cea pe care credeam că o cunosc, cea alături de care creșteam un copil, femeia asta chiar care locuia sub același acoperiș cu mine? Toată fața acestei femei, pe chip i se citea o ură imensă, gesturile îi deveniseră necontrolate. Nu știu ce făcusem, dar probabil povestea ce i-am zis-o, aceea cu voleibalista, au răvășit-o într-un asemenea hal, încât o făcea să se poarte de-a dreptul nebunește. Răcnea cu toată furia și se uita injectat la mine ca o fiară hăituită, rănită. Era gata de ripostă, de atac. A luat ce îi era mai la îndemână, o ceașcă de cafea, și a azvârlit-o în direcția mea. Noroc că cafeaua era deja puțin răcită, lichidul nu mai avea forța clocotitoare a apei fierbinți. Am luat-o din plin în piept, de această dată. Cu brațele larg deschise încercam să o calmez cumva. Nu pățisem nimic, dar totul lua o turnură periculoasă. Cota de pericol era maximă. Femeia părea că înnebunise complet, nu mai ajungeau la ea argumentele mele raționale. Recunosc că nu intenționasem să-i fac un asemenea rău, intenția mea era doar să repun relația noastră la o egalitate psihologică, atât. Adică, cum eu am luat vestea în plin, cu cei doi ani ai ei ieșire de voie și plimbare in aventura cu Claudiu, cu totul afară din relația căsniciei, ei bine, nu e părea să fie o problemă, dar un singur futut al meu, suculent ce-i drept, cu o altă femeie, nu putea fi mai grav, nu-i așa? Sau oare? Nu-mi mai dădeam seama, încercam doar să nu fiu rănit fizic, asta devenise o urgență, brusc. Era o surpriza uriașă reacția ei violentă. Parcă era ireal ce se întâmpla. - Idiotul dracului, imbecil fără minte, cum ai putut să-mi cauzezi mie așa ceva? Mizerabilule tâlhar și ordinar! Porcule! Boule! Porcule! Ce auzeam era ieșit din comun, îmi dădeam seama că am atins un punct extrem de delicat al ei, că țintisem unde trebuie. Poate chiar prea dur, dar hei, asta e viața, nu-i așa! Nu simțeam nicio remușcare, era doar o satisfacție împletită cu milă față de o ființă, aflată evident, în mare suferință. Ce violență are acest om în el? Dumnezeule mare! eram consternat. Florile erau toate alandala și aiurea împrăștiate pe jos, iar pe pereți, apa din vaza de cristal, ce se făcuse evident țăndări, se scurgea în șerpi umezi, precum niște lacrimi pe obraz reci, de beton. Bucăți de sticlă și flori, cafeaua de pe cămașa mea țesută din in alb, pata lăsată de ea, mai exact, semăna cu harta lumii ăsteia idioate, nebune, cafenie. Eram speriat, nu știam cum să mai reacționez în această situație. - Cum ai putut…?! - Te rog, Liliana, liniștește-te, încearcă să respiri calm, adânc. Încercam să o ajut cu raționalitate, dar hei…nu era momentul, pare-se. - Tu-mi zici mie mă să respir? Ha, hî îhî hî… boul naibii, bărbat tâmpit, te omor mă imbecilule! Hîc, ha, îhî… Abia mai respira, sacadat și complet aiurea, cuvintele îi țâșneau cu ură irațională din gură, fără de ea. - Te omor mă, vă omor pe amândoi, pe tine și pe pizda aia…cum ai putut nemernicule?! După câte am trecut eu…cum ai putut? Dintr-o dată, se întoarse și alergă dincolo în bucătărie, cu surescitare și ceva salivă la colțurile buzelor, se întoarse cu un cuțit de bucătărie în mână. Mă felicitam că nu aveam în dotarea bucătăriei cuțite serioase cu vârfuri ascuțite, era unul cu mâner de plastic mai de doamne ajută, cu el deschideam uneori conservele alea știi tu, care nu aveau ochi rotund pentru deschidere facilă. Existau conserve de-alea închide perfect, sigilate și care doar cu aparatul special de desfăcut conserve, puteai să le deschizi. Dintr-o crasă neglijență, sau poate acum, în noua lumină, dintr-un straniu motiv fericit, nu cumpărasem acel dispozitiv de deschis conserve. Foloseam rar asemenea produse, extrem de rar, așadar amânasem zile la rândul cumpărarea acestuia. De data asta, avusesem noroc, cuțitul din mâna femeii, era bont, era un cuțit din acela de serie, din trusa de doișpe cuțite cu furculițele adiacente, un tacâm de masă obișnuit, pentru musafiri, anume acela care-l poți cumpăra de la țiganii de jos, din piața de ruși. Cuțitul nu tăia, dar chiar și așa, putea deveni o armă periculoasă care mă putea răni, o unealtă în mâna urii. Liliana, se îndreptă cu toată forța spre mine, amenințător, fără nicio ezitare, cu cuțitul ridicat în mâna dreaptă. În ochi avea furie injectată. Nu mai era în toate mințile, era evident asta. Cu toate astea, nu era mai puțin periculoasă, din contră. Cumva i-am prins mâna de la încheietură, dar nu înainte ca ea să mă poată lovi în omoplatul drept, mă ghemuisem instinctiv, ca să nu iau lovitura în plin, cuțitul bont, îmi crăpase pielea doar pe umăr, ricoșase din os și sări la o parte, în perete. Ea îl scăpă din mână, cu toate astea, reuși totuși să mă rănească, ce-i drept doar superficial. Durerea nu era mare, însă totul se petrecuse atât de iute, i-am prins încheieturile mâinilor cu mâna stângă, cu dreapta i-am tras două palme zdravene, care-i mutaseră capul ca unei păpuși de cârpă. Încercam să o readuc în simțiri, să realizeze ce face, sunt absolut convins, chiar și în ziua de azi, că atunci nu era în toate mințile, că nu aia a fost Liliana, soția mea, cea care a ridicat cuțitul acela spre mine. Acum am iertat-o demult, căci așa era programul. L-am priceput, dar însă mult mai târziu. Am aflat ulterior, că nu era de fapt nimic de iertat. Dar asta am înțeles-o mult mai încolo. Hăt... Femeia se liniști puțin, respira tot sacadat, cu mici sughițuri, am luat-o în brațe mai mult să o calmez, simțeam încă încordarea din umerii ei, tremurau ușor, spasmodic. Dintr-o dată, se scutură de plâns, un hohot cumplit de plâns începu să o zguduie din toți rărunchii. - Cum ai putut..!? Mizerabilule! Eu…eu…unde sunt eu? Ce mi-ați făcut?! Pe o creangă, dincolo de geamurile apartamentului nostru, pe o creangă din tufa de liliac, o mierlă cu cioc portocaliu, își chemă cu glas strident consoarta cenușie aflată taman în zarzărul de vis a vis, cam tot la aceiași înălțime. - Fiu, fiuuu! Coachzen 18.mai 2015