Am steaua

Nicio poveste nu e mai frumoasă decât a ta, proprie. Chiar și atunci când nu toate îți merg așa cum ai visat, poate, chiar și atunci povestea vieții tale e desăvârșită, fără nicio ezitare sau îndoială. Însăși capacitatea aceasta de a visa conține frumusețea. Iar aici nu mă refer la a visa prin proiecții, nu la aceasta mă refer, la câmpurile sterile și fără de sens ale egoului care tot vrea, vrea, iar atunci când are, compară, nu. Eu vorbesc despre însăși visul, acel vis al vieții tale în care acțiunilor tale, li se opun și completează, ceea ce ți se-ntâmplă. Oh, ce dans frumos! Când eram copil, mă uitam adesea spre cerul înstelat al nopții, undeva, în puzderia de stele, era una care strălucea vioaie, sau cel puțin așa mi se părea mie, și care, în penumbra nopții cu astre, clipea doar pentru mine. Văzând-o așa, simplă și totuși atât de măreață, steaua aceea simboliza pentru mine norocul. Pur și simplu. Știam, doar știam fără nicio interpretare că steaua aceea strălucește acolo doar pentru mine. Nu era nici un egoism, era din contră, o mare de drag, vis a vis de acea stea care mă ocrotește. Eram convins de asta. Încă sunt. Mai târziu, adolescent fiind, am suferit o cumplită dublă hernie de disc cu implicații serioase în viața-mi de sportiv de înaltă performanță și elev de clasa doișpea. De pe patul meu de spital priveam cerul avid, căutând steaua mea norocoasă. Iar ea, era acolo, etern pregătită să mă susțină. Deși înfricoșat de perspectiva unei operații cumplite, disperat că nu voi mai putea juca baschet, poate nici chiar merge cum trebuie vreodată, poate că o să mă crezi nebun, speranța mea era în acea stea strălucitoare. Nici măcar nu era fixată în vreo constelație oarecare, nu. Ea era doar steaua, oriunde mă uitam pe cer, cumva, printr-o ironică voie a sorții, mica luminiță pâlpâitoare, își pulsa lumina palidă și vindecătoare, special pentru discurile coloanei mele vertebrale, muncite de îndoială de sine. Acum stau și mă gândesc cu recunoștință spre steaua care încă îmi mai luminează cerul nopții oricărei îndoieli de sine. Atunci când mi-era cel mai greu, când împărțeam patul cu un bărbat din Oradea, care se răsturnase cu autocamionul pe care-l conducea și avea o ditamai gaură prin care i se vedea coloana vertebrală. Iar dincolo de șirul paturilor de pe partea noastră, Andraș, cel ale cărui picioare și mâini îi erau complet paralizate și nu putea simți când defeca pe el în pat, dormea somn iepuresc. Lucian, băiatul de douăzeci și patru de ani din Hunedoara, de curând paralizat complet, în urma unui alt accident de lucru, alături de el, era tatăl lui, îl veghea zi și noapte. Și câte și mai câte atâtea povești erau înghesuite în acel spital din București. Și câte or mai fi Doamne, în lume. Oho! Amănuntele tind a se estompa cumva în mintea-mi de bărbat acum, e firesc, psihicul nostru are tendința de a ascunde orice îi traumatizează corpul, tot ceea ce consideră el a fi o experiență așa zis negativă, iar pe cele plăcute, amuzante, el le păstrează mai abitir ca și pe celelalte. Le consideră deh, pozitive. De și ambele sunt într-un dans inteligent angrenate, ele te formează pe tine ca individ, de fapt. Ești un cumul de experiențe negative, dar și pozitive. Ceea ce reprezinți acum, în momentul prezent, ceea ce te face să rămâi acum în picioare și vertical, este un tot format din experiențele cărora tu le-ai dat valențe. Bun, dar și rău. Pas cu pas, am trecut și de acest obstacol al vieții, am plecat neoperat din spital, însă o să-ți povestesc cum. După multe intervenții de diagnosticare pe tânărul de șaptesprezece ani, înalt de doi metri și aparent atletic, subțire și timid, am decis că era timpul să decid eu asupra corpului și sănătății mele. Până aici! Mi-am zis, steaua mea norocoasă zice că nu aici se termină tot. Iar momentul deciziei mele de a merge mai departe cu zbaterea asta a vieții, a sosit atunci când am observat o ușă, dincolo de care, era hăul. Eram internat la etajul nouă, al spitalului numărul nouă din București. Mediașul meu drag, era undeva departe, cu pădurile copilăriei mele și cu prietenii mei cu tot. Ușa aceea străjuia un mic prag de beton, dincolo de care era golul. Spitalul se lățea, construcțiile încetaseră, iar acolo, probabil dintr-o neglijență oarecare a unui angajat al spitalului, era o ușă uitată. O ușa deschisă spre hău. Am apăsat mai mult de curiozitate acea clanță, am tras-o și culmea, ușa s-a deschis spre holul de spital pe unde îmi plimbam pașii din când în când după-amiaza, după toate testele și consultațiile medicilor ăstora. Ah, am uitat să-ți zic ce s-a întâmplat de dimineața, ce m-a tulburat atât de tare. La vizita de dimineață, se întâmplase cumva că doctorul Panoza, profesorul, să nu vină la vizita de dimineață. Locul i-a fost luat de secundul lui, unul Arsene și nu mai știu cum. Un tip brunet, mai tânăr cu aspect de măcelar. Cel puțin așa-l vedea tânărul încă nematurizat, din mine. Nu-mi plăcea tipul, iar după vizita aia am înțeles și de ce. - Să vedem ce avem aici, spuse dr. Arsene nu-știu-cum. Luase o fișă de la capătul patului îngust pe care stăteam împreună cu tipul din Oradea, acela paralizatu’. În realitate, cam toți cei din salonul meu erau cumva paralizați, ori complet, ori parțial. Corpurile lor nu îi mai ascultau. Era trist, dar eu atunci nu aveam ochi pentru această judecată de rău-bine, just-injust. Era pur și simplu, o situație de viață, un hop al ei, pe care mă străduiam din răsputeri să-l depășesc întreg. Cât de cât. Doctorul acela luă o fișă pe care scria ceva, se uită critic la ea, cu o mină extrem de preocupată. După un timp, își ridică ochii negrii spre mine și mă săgetă cu o privire cruntă, de uliu. - Băiete, nu doar că nu o să mai joci baschet, dar nici două ape minerale nu mai poți căra de acum încolo. Înțelegi?! Trebuie să recunosc că nu, nu înțelegeam absolut deloc. Viața mea atunci gravita în jurul baschetului, la șaisprezece ani eram selecționat în reprezentativa de tineret a României de baschet, vicecampion cu echipa Mediașului, cel mai de perspectivă jucător al orașului și o speranță națională. Pur și simplu viața mea era indisolubil legată de baschet și mișcare. De luptă. Eram plin de vise, ca un vulcan înaintea exploziei, viața mea începea, pentru numele lui Dumnezeu. Cum își permite nenea acesta să-mi zică mie ce pot să fac și ce nu? Ce tupeu! Și totuși, dacă are dreptate? Dumnezeule, ce ghimpe mi-a intrat în oase! Îndoiala și-a făcut loc brusc în psihicul meu tânăr și firav. Parcă un boxer mi-a dat un upercut în bot. Efectiv eram năucit ca un cuc. Da, mă uitam la ceilalți cu empatie și milă, dar nu eu eram în acea direcție, a milei. Eu nu făceam parte din trupa de paralizați, doamne dumnezeule. În mine era o revoltă fenomenală, amestecată cu furie, neînțelegere și spaimă. Ce mai, eram în panică! Dar dacă tipul acesta are dreptate? Cum adică să nu mai car eu apă minerală Borsec? Îmi aduceam aminte când mama mă trimitea la alimentară și îmi dădea bani și zece sticle. Odată cărasem chiar douăzeci de ape la kil, în două plase de rafie cu mânere tari, brațele mele tinere și musculoase se încordară în fața apelor minerale la litru, așa cum erau ambalate în sticle pe vremea aia. Le-am dus până acasă. Dacă încord puțin pumnii, parcă simt încă greutatea plaselor de rafie. Le-am cărat pe toate cu câteva pauze, e adevărat, dar le cărasem domnule! Ridicasem douăzeci deodată, și le-am transportat două sute de metri aproximativ, până acasă. Păi asta nu se pune? Futu-i pizda mă-sii! Mintea mea refuza să accepte ce îmi zicea medicul acesta nu-știu-cum, nebărbierit și cu privirea de cioclu. Doamne, ce semăna cu un măcelar. Unde o fi celălalt mai bătrân, ăla poate nu zice ca ăsta, cine știe, poate ăsta se înșeală dracului. Pur și simplu NU vroiam să accept ce spunea uliul. Mă frământasem toată dimineața și pe perioada prânzului. Cu coada ochiului observam pe ceilalți cum mă priveau, oarecum altfel, cu milă parcă. Poate doar mi se părea, nu știu. Mai erau în salon vreo doi moși care nu erau paralizați, mai umblau ei pe ici pe acolo, șontâc-șontâc, chiar și bărbații ăia se uitau la mine cu o căutătură ciudată, vag compasivă. Efectiv nu puteam suporta acea privire. O mai văzusem în meciuri, la baschet. Era privirea ce o primeam după vreo înfrângere, deși rareori pierdeam cu echipa mea, căci eram atât de buni la baschet încât abia dacă mai țin minte vreo înfrângere sau două, în toți anii ăștia. Dar atunci, doar în acele situații observasem genul acesta de privire, a celorlalți. Nu o puteam suferi efectiv. Nu știam să pierd, nici acum nu știu, recunosc. Sunt aici să înving, futu-i dumnezeii mă-sii! Toată pregătirea mea, a antrenorului meu care m-a educat, a tatălui meu care mă susținea la fiecare meci de pe bancă, toți mă învățaseră cum să nu mă las, să lupt ca o fiară pentru un succes sau altul. Ei bine, acum toată șandramaua părea că se dărâmă. Optimismului meu fenomenal, i se opunea ceva nou, o forță pe care nu o cunoșteam, un gust al înfrângerii pe care nu-l mai cunoscusem vreodată. Era cel mai amar gust pe care l-am gustat vreodată. Era cumplit. De fiere rea. Mă plimbam prin coridoare, fiecare hol din spital, de la etajul acesta firește, îl inspectam. Îmi târâiam piciorul șchiop după mine, spatele meu era atât de încordat, contractura musculară îmi strângea piciorul stâng încă de acolo, de la rădăcina trupului, vertebrele mele erau smulse efectiv din locașurile articulațiilor discale. Flexibilitatea-mi era pur și simplu retezată de durere, și vai, dura deja de câteva luni, uneori era insuportabilă, îmi venea să mă sui pe pereți de durere. Nu fusesem bolnav de copil vreodată, înafara bolilor copilăriei, nu suferisem niciodată de nimic, aveam un corp neobișnuit de robust. Mă simțeam superman, nu alta. Cum zicea mai târziu un prieten bun, Sorin Sita: - Mă simt așa de tare încât în fața puștilor îmi vine să-mi deschid cămașa. Sunt convins că glonțul nu poate trece. Nu poate, băi, înțelegi! Ceva de acest gen de curaj vorbesc. Nebunesc. Și iată, mă regăsesc cumva pierdut între stele și holuri reci și sumbre, murmurând în gând: „Nu doar că nu o să mai joci baschet, dar nici măcar două ape minerale nu o să poți duce, vreodată”. Pas cu pas, șchiopătând, mă îndreptam spre ușa aia de care-ți ziceam. Etajul nouă, spitalul nouă… ușa aia era tot ce vedeam, cu pragul ei de beton de dincolo de ea, puteam vedea pragul, îngust cam de o jumătate de metru, iar dincolo de el, golul. Nu doar că nu mă gândisem vreodată la sinucidere, dar nici nu-mi trecea prin cap o asemenea perspectivă. Nu în mod serios. Mă visam țintuind de un stâlp în formă de totem apaș, legat la brațe și tăiat cu tomahawkuri indiene, săgetat cu arcuri comanșe, iar moartea putea sosi, dar doar în luptă, nu așa simplu, iar în nici un caz, aruncat așa tam-nisam de la etajul nouă al unei clădiri. Pentru prima oară în viața mea de încă copil, a răsărit perspectiva sumbră a morții, a sinuciderii. Nici nu știu dacă în mod serios, sau doar ca și posibilitatea curioasă a cochetării cu acea idee. Hm, cum e oare să mori? Ce chestie domnule! Dulce ca o melasă, sau plastică ca o smoală neagră și puturoasă? Ușa aia, ce tentantă e. Am apăsat clanța de metal, și surpriză, ușa era deschisă. Pe undeva speram totuși să nu fie. Nu cred că vreodată mi-a trecut serios prin cap să sar de la înălțimea aia. Doamne, nici măcar nu avusesem vreo femeie încă. Îmi iubeam corpul tânăr și musculos. Totuși, ușa aia, era o curiozitate de a vedea cum e oare. În urechi îmi țiuiau cuvintele lui nu-știu-cum: - Nu doar că nu o să mai joci baschet, dar nici măcar două ape minerale nu o să poți duce, vreodată. Printr-o neglijență a cuiva, printr-o stranie coincidență, ușa aia era deschisă, adică ei bine, nu era închisă cu cheia, mă rog. Ea era doar apropiată și închisă cu clanța, ca orice ușă obișnuită. Nu putusem să nu observ u-r-i-a-ș-a coincidență, idee ce ulterior am schimbat-o în conceptul de sincronicitate, he hei, altă înțelegere, alte experiențe, atunci însă, lucrurile nu aveau înălțimea înțelegerii de acum, he, he, erau vremuri de ori-ori. Dacă stau sincer și mă gândesc, și acum e la fel. Dar noa’ la șaptesprezece, pare nițel diferit. Ușa aceea era hipnotizantă. Umblam pe holul întunecos ca un nebun, plin de furie și de neacceptare a situației mele, nu puteam efectiv să înțeleg ce-mi zisese uliul acela, adică pricepeam cuvintele lui, înșiruirea lor curgător sacadată, însă rațional nu puteam înțelege asocierea lor cu mine, cu trupul și făptura mea. Ce mama dracului are toată treaba asta cu mine?! Asta nu se poate! Cred că tu înțelegi ce zic eu amu’. Așa simt. Nu-i așa!? Și totuși, moartea era prezentă, chiar dacă nu în plină făptură, umbra ei cumva, perspectiva ei, dulcea ei promisiune era foarte prezentă. Odată cu sosirea ei, s-ar rezolva toate problemele, nu-i așa? Dacă mă arunc dracului de aici, scap de toată porcăria asta pe care oricum nu o înțeleg, și așa. Am deschis ușa și am pășit pragul acela. Nu am închis ușa în spatele meu. Timpul era aproape de seara, august târziu, poate septembrie, cine dracu’ mai știa ce timp era. Moartea și iminenta ei perspectivă, adună pur și simplu spațiul și anotimpurile toate, într-o grămăjoară haotică, stupidă. Chiar și orele și secundele le anulează. Ochii mei priveau cerul și care încet se întuneca, era doar o lumină din ce în ce mai palidă la orizont, cerul era bleumarin, soarele a apus deja dincolo de blocuri, aerul la acea înălțime era mai rece parcă, zgomotele orașului acolo jos, colcăiau parcă bolborosit cumva în surdină, indistinct. Pe cerul complet albastru, a apărut prima stea. Era steaua mea. Uau! În chiar acel moment de mare cumpănă, un gând și-a făcut loc în mine, cumva neștiut, dar cu o cădere fenomenală. - Măi Mihai, dar ce zici tu dacă te opui? Dacă, zici NU! Un nu hotărât tuturor acestora de pe aici, dar mai ales un nu minții tale! Ce ar fi dacă nu te-ai lăsa? Că vai, ce comod și ușor e să te lași! Dacă, te-ai întoarce către uliu ăla și îl prinzi de piept și-i spui așa, răspicat. NU mă, nu vreau să accept vorbele tale tâmpite, nu vreau să nu mai car două ape minerale. Voi căra cincizeci bă, auzi! Douășcinci dreapta și douășcinci stânga, na! Te fut în gură de uliu, las că-ți arăt eu ție. Și voi avea femei, și nu mă voi lăsa la boala asta căcată. Mă voi vindeca, las că vă voi arăta eu vouă, tâmpiților! E MAI UȘOR SÃ TE LAȘI! Ei bine, eu nu mă voi lăsa, voi juca iar baschet și voi fii în naționala de seniori așa cum am visat. Steaua mea e acolo, ce mama dracului?! Viața începe. În mijlocul acestor frământări și furii firești, de altfel, în pieptul meu s-a născut o nouă voință. Pur și simplu steaua aia mi-a dat un curaj fenomenal. Steaua era acolo. Mai târziu, mult mai târziu am pășit înapoi pe hol înapoi, în salon înapoi, în spital înapoi. În viață. Mihai cel de acum se uită înapoi la visul vieții lui. Se uită cu drag, fără bine sau rău în privire, doar cu o înțelegere a celor patru zeci și șase de ani, spre tânărul de șaptesprezece. În povestea asta minunată a vieții mele, pulsul stelei mele norocoase mai pâlpâie pe cerul nopții târzii, dar iată, miraculos,se preschimbă-n zori. Steaua mea e încă acolo, Doamne! „Nu doar că nu o să mai joci baschet, dar nici măcar două ape minerale nu o să poți duce, vreodată” și “E mai ușor să te lași” îmi mai răsună încă în urechi. Am steaua mea! Vă fut pe toți în gură bă, auziți! Vreau să trăiesc… Coachzen 2.04.2015