Bomba tonică s sasului alb

Urma să avem un joc amical internațional cu o echipa polonă, după cât îmi aduc aminte, parca din Wroclaw, un mare oraș. Fusesem acolo cu un an înainte și între clubul minerilor din Wroclaw și studenții de la C.S.U. Balanța Sibiu, s-au stabilit relații de prietenie și colaborare în ceea ce privește baschetul, un sport pe care cu toții îl iubim. În acea vreme jucam la Sibiu, eram atât component al echipei de div. A, cât și component al echipei naționale a României, să spun fără nicio modestie, eram o perspectivă a baschetului românesc, se puneau speranțe și nădejdi în mine și viitoarea mea evoluție sportivă. La fel ca și mine, mai erau alți câțiva tineri de același calibru, colegi de-ai mei, componenți și ei, la mult titrata echipă de club sibiană. Eram studenți în același timp, în care jucam baschet la facultățile din cadrul Universității Lucian Blaga, la diferitele ei secții tehnice. Învățam meserie și jucam baschet. Le făceam bine pe amândouă, în acele timpuri, profesionismul în domeniul sportiv, era mai mult un vis, o speranță, în realitate nu se putea pune această problemă. Exista însă o tendință evidentă spre acesta, se concepeau contracte, se semnau deja acorduri, dar era doar un biet melanj, un fel de formă de trecere de la un sistem, la altul. Erau bani puțini și noi nu aveam încă decât o vagă idee ce însemna profesionalismul în baschet. Eram încă într-o fază de romantism târziu al baschetului, încă naivi dar frumoși în sensul ideii de sport și mișcare. Jucam baschet efectiv de plăcere, banii nu erau argumentul de bază, era unul secundar. Acum, e foarte greu să îți poți imagina acest lucru, în societatea de acum și la echipele de azi care au americani, sârbi, lituanieni, pare așa o utopie ce am zis, posibilă doar în anumite condiții, în orice caz, atunci era încă o ficțiune. În anii aceia de prin preajma lui 1989, se juca baschet, se învăța, era așa o amiciție între toți jucătorii și antrenorii tuturor echipelor din primul eșalon baschet-balistic românesc. Oamenii erau prieteni, ce mai! Exista o singură autoritate – baschetul, acum e alta – banul. E o mare diferență, nu-i așa? O spun fără doar și poate dintr-o perspectivă nostalgică evidentă, însă nu pot fi acuzat prea tare, înainte de a fi baschetbalist, sunt om. Nu-i așa?! Meciul de miercuri după-amiază urma să fie un meci tare, știam că polonezii sunt jucători foarte dârji, echipa lor era închegată și unită, aveau individualități puternice, îi respectam în baschet, dar și ca și oameni, atunci puteam face diferența. Naiba știe cum, dar o făceam atunci. Acum... Era o vreme a multor lipsuri materiale, meciul de care-ți zic, s-a disputat înainte de decembrie 1989, dacă mă gândesc bine, era chiar în acel an, toamna, posibil prin octombrie, cam așa ceva. În magazine nu era nimic, era foame peste tot, nu erau de nici unele, nici de mâncare, dar nici articole de vestimentație sau echipament sportiv. Spre exemplu, atunci jucam în bascheți de Drăgășani, sau chinezești, rareori eram echipați cu adidași, iar despre Nike, nici nu se găseau absolut deloc în comerț. Încălțările specifice baschetului erau cele ce le mai primeam pe la loturi, la naționale, de fapt acesta era premiul neoficial ce îl vizam prin prezențele, efortul și dăruirea noastră la desele cantonamente și meciuri ale echipelor de cadeți, juniori sau chiar de seniori, ale României. Înaintea meciului, chiar în preziua jocului contra polonezilor, îmi rupsesem adidașii, la o mișcare de balans la antrenament, unul din frânele piciorului drept, la o deplasare laterală, a lăsat o crăpătură de vreo cinci-șase centimetri, în ghetele de baschet. În una din povestirile mele anterioare, vorbeam despre unul din bătrânii echipei, un coleg drag, pe nume Hans Bretz, el era deja la Sibiu de mai multă vreme, era căsătorit, avea doi copii atunci, era stabilit în oraș, locuia într-un apartament frumușel din cartierul Ștrand, al Sibiului. Povesteam despre el cum era el de pontos și cum avea spiritul glumei și a camaraderiei în sânge. Noi, cei tinei tare îl apreciam, căci era și este și acum, de fapt, un om de calitate, vertical, un bun prieten și fost coleg. Ne chemase, pe mine și pe prietenul meu Beni Pelger, la el acasă, chiar în ziua meciului cu polonezii. Văzuse că îmi rupsesem adidașii și se oferise să mă ajute să-i cos cu o ață întărită băgată cumva într-un ac special, cu urechi mai largi, confecționat dintr-un material oțelos, mai tare. Sasul alb, acesta era numele lui de cod, adică porecla, avea acele instrumente necesare pentru reparația adidașilor, pesemne că se întâlnise în cariera lui cu aceste situații, în care sărăcia din țară și lipsa unor echipamente adecvate pentru sport, te împingea să te descurci cumva, să devii chiar și pantofar, la nevoie. De ce nu? Beni mă învățase, spre exemplu, să cos destul de bine cămăși sau să gătesc, el era un băiat foarte priceput la acestea. Dumnezeule, ce vremuri! Știam dom’le să facem de toate. Cea mai bună profesoară a fost nevoia, futu-i paștele mă-sii! Deși acum o injur cu sete, ea a determinat în noi, cei tineri, resorturi de imaginație fantastice, a forțat deprinderea unor îndemânări care acum lipsesc tinerilor din zilele noastre, actualii. Ãștia au sub cur cam de toate, nu au nevoie sa învețe nimic, ei deja știu. De pe Google desigur. Și soțiile și le aleg așa, așadar ce să mai vorbim, că deja mă enervez numai la gândul acesta. Dreq’ să-i cheptene pe toți, cu internetul lor cu tot. Alte timpuri, dom’le, ce să mai discutăm! Să revin la povestea cu Bretz. În ultima vreme îl cam pomenesc, cred că acum sughite, sau așa ceva. Așa e cu amintirile astea, sunt așezate în foldere în capul nostru, o anumită amintire, mișcă un set complet din ele, cam legate de un filon principal. Altele vin când îți amintești de alte contexte, alte tipuri de amintiri, legate de un alt subiect anume. E ca și la bancuri, ele vin în cascadă, atunci când ești on fire, când ai chef de glumă și prietenii necesari primprejur, cărora să le împărtășești din veselia ta proprie, din spiritul tău frumos. Dacă nu, nu. Amintirile se auto-blochează și mergi în continuare așa cum ai fost învățat, la biserici sau la secțiile de votare, societatea îți fute direcția așa precum vrea ea, te conduce ca pe un șoricel docil și programat, exact cum o taie pe ea creierul ei tâmpit. Tu i-ai cedat demult autoritatea și acum te supui ca un sclav ce ești. Noa’, frate că am reușit să mă enervez iar, încerc să revin la povestirea mea care se presupunea a fi umoristică, dar mie-mi vine să înjur doar, așa cum și ție uneori. Haide, nu nega. Te știu eu. Dacă nu îi fuți o înjurătură la timpul ei, să știi că pierzi extazul. Îți ratezi șansa psihologică de a fii sănătos mintal, de a te de-capsa de tensiuni cumulate. Nu sunt pentru cuvintele triviale, nu sunt nici împotriva lor, consider chiar că uneori e musai să le trântești așa cum ești tu, să-ți fi credincios ție însuți și sincerității din tine, mă amuză situațiile când li se servește câte un cocteil de ”pizda mă-tii” și „mai du-te în pula mea”, mai ales snobilor și acelor persoane prefăcute, înclinate spre constipație cronică. Uai muică, ce plăcere îmi face să-i văd bolborosind după poezii cave, pe cei care numai rahat au în inimă, ei folosesc poezia sau cuvintele, în general ca și căi sofisticate, doar ca să-și apere o imagine construită cu migală, în falsitate și minciună. Put a fals, efectiv, a copie ieftină. Nu sunt eșecuri mai mari decât cei care se joacă cu cuvintele, dar care sunt goi pe dinăuntru ca niște cochilii de melc sparte. Mai bine tragi o înjurătură la vremea ei, sau o bășină e mai cinstit și nici nu te doare burta. Însă doar când trebuie, nu folosi asta repetativ, căci duce la derizoriu și eșec. La "împuțificare" auto. - Băieți, treceți pe la mine, pe acasă, vă ajut eu cu adidașii ăia, ne spuse sasul alb de dimineață, în timpul antrenamentului. - Vom veni, desigur, Hans, putem să ne aducem și echipamentul cu noi întreg? Am vrea ca să mergem de al tine, direct la meci. E OK? Întrebai eu pe un ton surprins. - Da măi, nu e nicio problemă, haideți și mergem cu toții de aici împreună spre sală, zise sasul. Meci mare dom’le, avusesem un început de an excelent, eram într-o formă teribilă sportivă, pur și simplu ne ieșea tot la echipă. Cei “bătrâni” ne acceptaseră destul de ușor pe noi, cei tineri în sânul echipei, eram jucători de națională totuși, eram buni ca naiba. Dar împreună cu experiența și „așezarea” lor, tinerețea și îndrăzneala celor tineri găsea un bun aliat în vederea obținerii unor rezultate foarte bune ale echipei sibiene în campionat. De fapt s-a și întâmplat asta, în acel sezon am reușit performanța d ea încheia sezonul pe locul trei, după Steaua și Dinamo, echipe foarte titrate în acea vreme, echipe pe care le-am și învins, în premieră pentru Sibiu, la un interval de o săptămână, una de alta. Eram în creștere, efectiv. Sasul își luă sculele de cizmărie, un calapod și un ac cu ață, pe care de altfel ți le-am descris anterior, și se apucă de cusut. La un moment dat, se ridică brusc de la masa de lucru, deschise frigiderul și scoase o sticlă de vin alb, și din bufet trei pahare, îi spuse neveste-si, Magda, următoarele: - Adu, te rog, din cămară, sifonul acela. - Hans, ce faci? - Lasă că știu eu, răspunse el scurt. Noi, ne uitam parcă nedumeriți la ce se întâmpla. Mă gândeam, dar sunt convins că și Beni, prietenul meu la fel și el că, ce mama dracului face omul aista? Nu știe oare că urmează să jucăm cam într-o oră cu polonezii? Oare nu realizează că avem meci? De ce scoate vinul și sifonul, astea sunt complet interzise în sport, darămite înaintea imediată a unui meci internațional inter-cluburi. Eram consternați, pe bună dreptate. Mă gândeam că Hans a înnebunit subit. Totuși, aveam așa, o încredere în omul acesta, deși eram în mari îndoieli, nu mai știam ce să zic sau să acționez. Mă uitam la Beni, pe el îl umfla râsul, se forța să nu râdă pe față, făcea așa niște grimase chinuite de seriozitate. Nu protesta, dar nici nu știa să accepte. La fel și eu. - Luați măi băieți și beți, spuse sasul alb, după ce umplu cam jumătate din fiecare pahar cu vin la fel de alb din butelie, iar restul paharelor îl întregi cu sifon plin de bule, proaspăt, până-n vârf. - Dar, încercasem noi să protestăm, nu putem bea alcool înainte de meci, asta contrazice toate regulile ce le-am învățat până acum, Hans! - Îmi bag pula în ele reguli, măi flăcăi. Nu v-am dat două pahare, doar unul. Așa ca ciocu’ mic și luați de sorbiți pe sub nas, dar tot, așa, deodată. Nu pupați paharu’! - Vă fut dacă nu beți, auziți! Continuă el foarte decis îndemnul. - Nu o să uitați lecția asta niciodată bă! Ce vă învăț eu acum, e experiență bună, treabă făcută calumea. Nu o să mă uitați niciodată. Îmi spuneți după meci cum v-ați simțit, ce impresii ați avut. Iar pe teren jucați calumea că vă ia mama dracu’! Verstanden, Jungs? Auzisem bancul ăla cu sasul care pune dopul după ce îți dă un pahar, se pare însă că așa și era. Proverbiala cumpătare a sașilor transilvăneni își proba exemplul, prin Hans Bretz. Fără să crâcnim, am luat șprițul făcut halb-halb și l-am dat amândoi pe gât cu sete. Era bun. Vinul era clasa întâi. Desigur, că în alte condiții, ne-am fi pus pe chefuit și poate chiar ieșea un chef trăsnet, poate trimiteam după niște fete, chestii socoteli, ca în filmul “Secretul lui Bahus”, dar aici, acum? Nu era cazul. Eram siderați și eu și Benji. Simțeam din stomac o căldură care se ridica în valuri, spre gât, umeri, brațe. Parcă luam foc, nu alta, era o senzație plăcută, tonică. O energie nouă, nemaiîntîlnită. Mă simțeam bine efectiv, dezinhibat chiar. Mi-am zis așa în sinea mea, în minte: - Ai de pula mea! Noa’ de-astea nu am mai făcut vreodată, e o experiență nouă, să vedem ce e de făcut de acum încolo. Terminasem de cusut adidașii, aproape că nu se vedea cusătură, bascheții puteau fi încălțați cât de cât. Ne-am împachetat și ne-am dus pe jos, firește, împreună toți, spre sala de lângă teatru, sala unde ne desfășuram antrenamentele și meciurile oficiale, sala a cărei ușa a fost spartă de Balicu’, cu piciorul, odată când a alergat după o minge și nu s-a putut opri decât după ce a ieșit prin ea. Cu totul. Ha, dar asta e altă poveste! Ne îndreptam spre sală și acolo o mulțime de oameni, toți ne sprijineau la meciuri, era o sală plină, meci de meci. Antrenorii nea Flaviu Stoica și Mircea Vulc, făcuseră o echipă pe cinste. Eram o echipă foarte unită realmente, cu caracter. Țineam unii la alții, noi toți împreună eram o forță. Sincer să fiu nu mai țin minte jocul contra polonezilor, știu doar că am câștigat la o diferență destul de mare de puncte, cam vreo cinșpe-douăzeci, am jucat excelent, fără nicio inhibiție, de nici un fel, și eu dar și prietenul meu drag, Beni. Publicul absolut fantastic din “groapa cu lei”, adică sala de lângă teatru, a fost minunat, ne-a purtat spre victorie, ca în atâtea alte dăți. Nu am șoptit nimănui despre asta vreodată cuiva, faptul contravenea tuturor regulilor, pe care le cunoșteam despre sport și sportivitate. Dar iată, că sasul alb ne-a învățat ceva valoros, ne-a învățat că uneori e bine să le fuți naibii pe toate regulile. Doar uneori, desigur. Lucurile pot merge chiar nemțește pentru tine, cu o singură condiție. Cumpătarea, bă! Coachzen 17.11.2014