Poveste științifică

Mai e ceva ce nu ți-am zis, un mic secret. În urma cu ceva vreme, am constatat că pot urmări energia celor din jur, ca pot vedea efectiv(simți) cum mișcă ea, dinamica și oscilațiile ei manifestate sau nu la colegi, la cei din juru-mi. Nu știu de ce și cum s-a întâmplat de-clicul, pur și simplu m-am trezit într-o poziție interioara și observ cum toate în jur fluctuează. Uneori chiar și eu urc și cobor cu unda energetica. Ce înseamnă energie? Vezi tu, aici e vorba de energie psihica, de norul de stare. De ansamblul de gânduri, simțiri, manifestarea efectivă a unui om într-un moment dat, sau într-o perioadă de timp. Spre exemplu, zilele astea e un câmp foarte dens, îl simt evident și eu, oamenii sunt fenomenali de irascibili și nervoși, iți răspund țâfnoși, repeziți, cu accese de furie nedisimulată, chiar violenți. Ai observat chiar și tu asta, ai pus-o pe seama a mai știu eu ce. Sunt perioade și perioade. Norul de stare, așa-i zic eu e un ansamblu energo - psihic cu manifestări biologice la indivizi sau chiar grupuri de indivizi, care trăiesc stări asemănătoare, un fel de trăiri în grup. E foarte ciudat, dar perfect de înțeles, dacă aia ceastă capacitate de înțelegere a proceselor psihice și pricepere a omului în general. Eu nu pot zice ca nu sunt furat chiar și eu adesea în aceste stări și în energia fluctuantă a celor din jur, dar în timp, am tot ieșit și intrat. De zeci și sute sau mii de ori. După un timp am înțeles că pot efectiv ieși din schema nebuniei din jur, ca nu e musai să intru în chiar toate energiile, că ele sunt acolo, dar nu sunt acolo musai ca să-mi consume mie energia psihică, ci doar ca să le pot observa eu mai bine. Să învăț din ele. Simt oamenii din prima privire, le simt capacitatea psihica, energo - informaționala. Îi citesc efectiv. Creierul meu leagă detalii citite din mici semne de pe chip, din atitudine, din poziția umerilor, citește într-o privire evaluativă mina ce o afișează omul pe chip, iar desigur, se poate forma ușor spectrul culorii aurei energetice a persoanei respective, culori pe care am învățat să le decodific binișor. Noa’…sunt mai multe, dar dacă crezi si vrei, te invit și pe tine la această observație miraculoasă a vieții. Nu scriu tratate de psihologie, nu sunt nici psihiatru nici psiholog, nu sunt mistic și nici vreun specialist în comportamentul sau manifestarea ființei umane. Sunt doar un observator atent și un admirator fără limite al omului. În fapt, iubesc oamenii. Această viziune cu drag față de om mi-a fost cultivată de către tatăl meu, care a fost și este încă, modelul meu de om fin, în cea ce numesc delicatețea sufletească umană. Dragostea e cea mai înaltă stare, în care omul se poate situa. Dragostea este starea naturală a omului, asta în cazul în care o privire științifică, s-ar opri asupra dragostei. Mă și amuză gândul asupra acestui lucru. Îmi pot imagina un om de știință îmbrăcat într-un halat alb, ținând în mână eprubete și rigle de calcul. Mă prezint și îl întreb așa brusc, privind la ramele groase ale ochelarilor lui: - Nu vă supărați, pot să vă pun o întrebare cheie? - Da, presupun că ddddaaa…, omul se bâlbâie vizibil, își împinge cu degetul mare de la mâna liberă de eprubete, ochelarii mai sus pe nas. Cccuuu ce vă pot ajuta?! - Ce e dragostea domnule? Întrebarea mea se pare că are asupra acestui om de știință, ecoul unui strigăt ascuțit în mijlocul unei catedrale gotice. În fapt, această întrebare aș pune-o și preoților, dar pretind un răspuns ferm, fără prelucrare din sacul cunoașterii împrumutate a persoanei întrebate. Da, am o imaginație foarte bogată, de acord. - Ppăăii, ce întrebare e asta domnule? Cine cicicine sunteți dumneavoastră? - Mă numesc Mihai și vă întreb ce e dragostea? - Cum? Ce? Din ce punct de vedere? Ce relevanță are? Ce doriți să știți despre ea? - Nu, stimate domn savant, nicio eschivă vă rog. E o întrebare simplă și directă, fără nicio pretenție. Eu iubesc, dumneavoastră iubiți, toată lumea simte iubire, măcar în anumite porțiuni ale timpului vieții fiecăruia. Mă simt foarte îndreptățit să întreb un om de știință, să aflu un răspuns științific asupra a ceea ce un neiubitor ar putea considera, pe bună dreptate din al său punct de vedere, o gigantică iluzie umană. Poate cea mai mare. așa că, vă rog să-mi răspundeți cu sinceritate: Ce este dragostea? - … Atunci am înțeles că răspunsul la această întrebare nu poate veni de aici, de la acest om, sau de la alții de acest tip. Ulterior aveam să aflu că răspunsul la întrebarea „Ce e dragostea?”, efectiv nu are un răspuns concret, NU poate avea. Cel puțin savantul a fost sincer. A tăcut. Poate răspunsul acesta chiar și e – tăcerea. Nu știu sincer, însă sunt dispus să caut dragostea permanent și oriunde. În oameni și în oglindirea lor din mine însumi. Și dacă e tăcere, ei bine pot accepta asta. Tu? Mi-am adus aminte de ceva, un fapt important al vieții mele. Eram tânăr. Complet fără experiență, credeam că știu totul despre dragoste și tainele ei. Credeam că iubesc și că această acțiune a mea era suficientă. Aroganța mea era fără margini. Nu cunoșteam nimic din feminin și nu-mi recunoșteam această abilitate de simțire, în felul feminin de manifestare. Îmi arogam drepturi de totalitate și credeam că doar eu pot simți și trăi ca un bărbat. În naivitatea tinereții mele, am ratat tot ce se putea rata din finețea și subtilitatea trăirilor feminine din cadrul integrității mele, a totalității de simțire a unui om. Fie el bărbat sau femeie, nu contează. Eram atât de arogant încât e greu de spus în cuvinte. În cadrul lecției – relații – am ratat de câteva ori paternul ce mi l-am atras, în cadrul lecției vieții mele. Acum, după ani în care am așezat energiile, am sedimentat înțelegerea și am acționat acolo unde trebuie, am depășit lecția aceasta. Sunt atent la ea, căci e o lecție uriașă a naturii. Acum știu că pentru a ajunge la acceptare integrala a ta însuți, prima oară trebuie să treci lecția aceasta a relațiilor, să absolvi clasa interacțiunilor fine cu așa zișii „ceilalți”. Ulterior, pe un plan și mai înalt, să îți accepți feminin-masculinul propriu, ca adevărata și integra ta unitate. Iar aici nu mă refer la sex, ci la ceva mai înalt decât acesta. Hopa, ce naiba poate fi mai înalt decât sexul? Haideți să aprofundăm puțin treaba. Vreți? Ce naiba e sexul? De ce ne sexuim atâta noi toți? De ce se sexuiesc animalele și plantele? Iar elementele chimice din natură se leagă unele cu altele, formând asocieri superioare, în planuri geometrice și fizice complexe, frumoase și minunate. Chiar și mineralele fac sex, nisipul, floarea, furnica, zarzărul, cireșii sau chiar și apa. Sexul e cea mai naturală formă de supraviețuire. Sexul este supraviețuire. Cum dracu’ ar putea fi ignorat? Acum, la ce forme aberante s-a ajuns la înțelegerea asupra lui corectă, asta e altă mâncare de pește. Datorită bisericii, sexul a fost hulit și considerat murdar, nedemn și inferior. Doamne, ce anomalii! Poate că în întrebarea mea inițială, aia cu dragostea, tot religiile, incluzând aici pseudoștiința, și-au vârât coada și au deformat orice ține de dragoste cu adevărat. Omenirea a ajuns acum să aibă vagi idei despre iubire, confundă pe aceasta cu posesia, sau deținerea unei stări de bine, ca fiind iubire. Atracția chimico-biologică a existat de când lumea și pământul. Între organismele unicelulare, ea era deja prezentă. A fost dintotdeauna. Îmi pot imagina cum că, era singura – ea iubirea – cea care putea aduce un căcăcel de-ăla mic lângă altul, de aceiași factură. Mai apoi a adus punct cu punct, tot ce e verde și neverde, animalele unele cu altele, și iată, se pare că și firele de praf le-a adus împreună. Nu mai zic de oameni. Cu ce dracu crezi că sunt ei înlănțuiți unii de alții? Ah, am uitat să-i zic savantului ăluia despre acel experiment cu lumina, celebru de altfel, în toată lumea, știi tu, acela de la Princeton. Când au lăsat lumina să treacă prin două fante identice printr-un paravan. Au luat doi fotoni și i-au dirijat pe acolo, fiecare prin câte o fantă (nu fanta, băutura bre!). Amândoi au trecut fain frumos și până aici totul ok, însă s-au căcat pe ei, oamenii de știință serioși, atunci când au pus o prisma de sticlă după una din fante, au observat că, dacă deviază fotonul nr.1 sub un anumit unghi de refracție, hopa, și celălalt foton o ia razna după modelul și unghiulatura primului. Cu o mică-mare diferență. Fotonul nr.2 nu are nicio prismă care să-l devieze!!! Pam pam. E ca și când fotonii ăia comunică și sunt entanglați. Termenul de entanglare tocmai s-a născut, e așa de nou încât pulă acesta de Word nici măcar nu-l recunoaște ca fiind românesc, îl subliniază cu roșu. În fine, asta e altă treabă. Sper că nu te deranjează cuvântul „pulă”, te asigur că nu e ofensator deloc, e mai mult un cuvânt substituent al oricărui alt cuvânt. Un fel de “fuck” americănesc, bun la toate. Cei pudici vor roși, ceilalți o să-l considere uzual și nu mai fac atâta caz de el, îl iau ca atare și înțeleg se pare, chiar și mai bine decât dacă ar fi fost înlocuit cu vreun alt termen științific, oarecare. Ce porcărie dom’le! Huh, ce bine că nu sunt maistru confecționator de literatură. Sunt un simplu antrenor de baschet, iar asta scuză totul, nu-i așa? Nu am nicio pretenție de scriere literară. În fapt mi se cam rupe de toată maculatura asta de-i ziceți literatură. Cui dracu folosește? Sterilitatea mamii ei! Pot jongla, nene, cu cuvintele cum îmi vin ele direct din gândul pur. Ãla al meu profund, neprelucrat de mecanismul decimator al gândirii sociale. Iar dacă vine cuvântul „pulă”, sau „pizdă” sau „te fut în gură”, pentru mine sunt doar cuvinte așa, sensurile grele ale acțiunii sau însușirii lor, le dai TU însuți. Eu îmi văd de ale mele cu dragostea. Așa, să revin însă la oile mele. Vorbeam despre dragoste, nu-i așa? Și despre entanglare. Ai de PLM, entanglarea e acea însușire cuantică a elementelor, a energo-informației, de a ține dom’le strâns, materia. Un fel de gravitație, poate chiar GRAVITAȚIA însăși, acea capacitate fenomenală de a uni punctul "i" cu punctul "j" și de a face obiectele, oamenii, cumva să "hie" în comportament, în simțiri, asemănători, poate chiar și identici. E ca și cum spațiul dintre cei doi fotoni ar fi inteligent și ar face posibilă comunicarea dintre cele două elemente fundamentale ale luminii. Dacă putem înțelege o extrapolare firească, atunci putem intui cum că totul, toată natura, tot universul e inteligent și colcăie de entanglați de-aștia. Fotonul nr.1 e chiar fotonul nr.22!!! Materia visului e UNA. (observă ce frumos evit cuvântul conștiință...) Hopa, na c-am zis-o și p-asta! Materia visului e una. Indivizibilă și neseparabilă. E ca și cum am putea zice fără a greși, cum că, nu este altceva în univers decât entanglare. Eu îi spun sexuire. Tot ce mișcă se fute dom’le, și cum totul cam mișcă în natură, totul se fute. Un prieten al meu mi-a povestit o fază, undeva în biblioteca comună din subsolul blocului unde locuim, una la care știu că am râs cu lacrimi, iată, ți-o zic și ție: - Aveam o mătușă, una Tamara, zise Dodo. Femeia era în vârstă binișor, trecută de optzeci însă cu o minte ascuțită și plină de înțelepciune. Tare mult țineam la ea și la vorbele ei de duh, ce le zicea câteodată așa tam-nesam. Așa de te trăsnea în cap, nu alta. Zicea femeia o vorbă domnule, da una sfântă rău monșer. Zicea cam așa. “Mortul pute, vii se fute!” Acum stau și eu strâmb și gândesc drept. Femeia are perfectă dreptate. Fără nicio îndoială. Cuvintele prietenului meu Dodo, venite de la bunicuța Tamara, sunt mană cerească, ele conțin în ele încapsulate toate “koan”- urile (zen) posibile, înțelepciunii cele mai adânci conținătoare ale tuturor trăirilor umane, de din totdeauna. Auzi dom’le evanghelie: Mortul pute, vii se fute! Tiiii, soro, câtă dreptate ai matale! Coachzen 1.04.2015