Poveste ciudată de primăvară

Azi nu voi scrie despre zen sau despre vreun adevăr înalt. Nu voi scrie despre politică sau despre vreun avion prăbușit prin munți, despre matrapazlâcurile oamenilor, ai mai marilor zilei, nici despre armament sofisticat sau conflicte armate de pe undeva. Nici taifun-uri sau catastrofe cu pământ alunecos. Nu-mi vine să zic azi ceva despre suflet sau minte, nici despre posturi, asane, care aduc pacea și echilibrul emoțional, psihic sau fizic în om. Nici chiar învățăturile din marile taine ale profeților mondiali, Iisus, Buddha, Krishnamurti sau Osho. Nu o să vorbesc în scrierile mele de azi, despre ideea de “ceilalți”, despre oglindiri sau empatia dintre semeni. Nicio poză cu vreo pisică pe Facebook sau Instagram, azi nu postez răsărituri de soare sau nu exprim nicio idee generos înțeleaptă către umanitate. Nu vindec nici un bolnav, nici nu pomenesc măcar despre auto-devalorizare și boală, despre conștiință sau Noua Medicină Germană sau de vreun conflict emoțional. Azi tac. Las tăcerea din jur să-mi vorbească. Observ ploaia cum își plesnește șerpii drepți și întinși ca niște sulițe subțiri și nefirești, de acoperișurile cu smoală întărită și gudron ale garajelor dintre blocuri. Urmăresc parcă prostit, traiectoriile liniilor striate de apă sfârșind în mici cascade efemere undeva prin bălți noroioase, ca niște ochi tulburi ai planetei. Oare cum, prin ce miracol a reușit apa să aducă atâta liniște planetei, prin plesniturile vii ale ploii ei? Observ atent și doar acest lucru îl fac, nimic altceva, absolut nimic nu-mi trece prin linia ascuțită și totuși relaxată a observării mele atente. Doar ploaia. Bum-bum-poc! Toba pământului bubuie în ritmul apei căzute. Pam-pam-pâc! Apa cade peste garajele oamenilor scoțând sunete atât de ciudate. O păsărică țiuie de dincolo de nucii cu crengi fără frunze, de după gardul viu ce încă nu a înverzit. Lemnul ud al zarzărului mustește de apă, peste tot noroi și bulbuci, ferestrele sunt plesnite în ritmuri inteligente de degetele delicate ale ploii mocănești de martie. Natura e în pragul exploziei sau apoplexiei, depinde. Fără îndoială, firicele mici de iarbă găuresc cu succes prin cele patru sute de atmosfere ale sevei ei, asfaltul albăstriu cenușiu al trotuarelor. Linii fractale ale crăpăturilor din betoane urmăresc o altă imaginativă linie hai-hui, complet de neînțeles, ale unei ciudate geometrii a separației. Natura își pregătește tăcut, dar totuși în ritm sonor și potent al ploii, vulcanii noroioși pentru exploziile cu verde și culoare. Viața stă să izbucnească. Doar că, încă nu. Gândul meu stă locului o clipă. În locul lui, lucrurile din juru-mi doar se întâmplă. Firesc, într-o modestie cuminte, toate sunetele, imaginile și mirosurile năvălesc cu repeziciune. Inspir adânc aerul rece al dimineții cenușii cu pretenție de albastru, cohorte rafinate ale olfactivului ploii își dezvăluiesc mie, fragranțe nebănuite. Miroase a umed, a reavăn și noroi mustit, a fum de țigară expirat de vreun muritor obișnuit de la etajul patru, a asfalt rece și praf culcat de ploaie. Miroase a zahăr ars? Cu coada ochiului observ zarzărul stingher din dreptul garajului numărul unșpe. Crengile lui chele, stau tâmp în aer, parcă e un adolescent ce se prostește cu brațele în aer, sau vreun urs de la circ ce se înalță pe picioarele din spate, momit de biciul îmblânzitorului. În dreptul coatelor, muguri plini ca niște capsule ale potenței, stau încremeniți înaintea iminentei înverziri. Adolescentul se pregătește de metamorfoză. Ursul e gata să-și îmbrace blana nouă de primăvară. Boboceii albi se pot întrevedea în vârful mugurilor, moațe albe cu bumbac se pregătesc de încolțire definitivă. Toate cele s-au oprit puțin pe loc să contemple incertitudinea ploii. Parcă și mirosul și-a stopat tentaculele de vată zaharată. Primăvara a cerut un time-out, scurt. Înaintea iminenței unei izbucniri de culoare, imagine și sunet ale anotimpului înnoirii, gândul meu cade neputincios. Printr-o ciudățenie uriașă, nemaivăzută a sorții, nu mai pot gândi. Chiar nu știu cum e posibil acest lucru, însă iată, se întâmplă. Procesul clasic al gândirii proprii, se stopează e cam cum s-ar ridica o cortină la teatru, iar dincolo de ea, e scena cu toți artiștii pregătiți pentru a performa o piesa incredibil de frumoasă, dar despre care tu nu știi absolut nimic. Nu ai citit recenziile, nu cunoști absolut nimic despre scenariu sau regie, nu cunoști actorii. Mintea îngheață în fața uimirii și surprizei. Nu mai poți face asocieri, comparații, gândul nu mai aleargă în mirajele lui obișnuite și asociative. Stă și el locului cu gura căscată în fața unei mari surprize. Una colosală. Există un astfel de moment, când nu mai poți emite pretenția de gând sau asociere de idei. Nu e nici angoasă, nici curaj, nu e timpul vreunei proiecții, căci realmente nu ai avut nanosecunda necesară producerii ei. În fața acestei surprize, ești complet nepregătit. Te afli brusc în fața necunoscutului, al lui Dumnezeu. Ești complet pierdut. Filmul primăverii, a mirosurilor, a imaginilor cu muguri și picături piezișe ale ploii, cu bălți și ochi noroioși, cu fire de iarbă cutezătoare, cu păsărele ascunse în garduri ciripitoare precum niște figuranți de soi, își încremenește complet toate imaginile. Pur și simplu, fără niciun ordin al regizorului, cadrele se desfășoară cu încetinitorul, la fel cum sunt unele secvențe ale filmelor lui Quentin Tarantino, decorurile îngheață brusc, totul se desfășoară într-o tăcere fenomenală și scena are o încremenire nefirească. Ai surprins însăși clipa! Tainică și misterioasă a primăverii tăcere dinaintea concertului cu viori și cireși. Tăcerea de afară, vântul mort pentru un moment, ploaia înghețată-n sulițe, mirosuri statice în aerul pur al dimineții, trilul mocnit al mierlei, toate acestea s-au stopat cumva neverosimil în fața scenei. Toate sunt încremenite, gândul tău însăși stă, nu mai e capabil de mișcare, e mort pentru o clipă. Ceața s-a proptit de-un par isteț. Ești în fața inevitabilului și totuși ți se acordă generos posibilitatea observării naturii de undeva de dinafara gândului. Nu știu prin ce metodă ai ajuns aici, poate vreo zână misterioasă și-a rotit bagheta, poate vreun prinț frumos a sărutat o fiică de împărat și i-a redat viața adormită, sau o crăiasă a mușcat din mărul fermecat, efectiv nu știu. Tot ce pot însă zice e că orchestra primăverii, cu tot viul din ea s-a oprit nițel ca să te salute. Cu dragoste, toate lucrurile din jur s-au oprit să te salute, observatorule. Oh Doamne! Primăvara s-a oprit din rugăciunea ei perpetuă, s-a înfățișat ție însuți pentru o clipă, a sosit cu brațele albe pur și simplu pentru a te îmbrățișa drăgăstos. Ești martorul tăcut și atent al dezvelirii ei feciorelnice în fluturi. Privilegiu împărătesc, prietene! Nimeni nu a mai văzut vreodată asta, nici un muritor, nimeni din lumea asta mare. Ești unicul om de pe pământ ce vede cu adevărat primăvara despuiată complet de haine, îi vede sânii rotunzi și coapsele potente, înclinate în sensul mângâierii privirilor tale halucinante. Ce onoare, muritorule nemurit! Își zic eu dragule, primăvara ți-a pregătit un număr fenomenal și surprinzător de striptease. Cumva în mod magic, în numărul ei de dans răscolitor, e prezent tot sex apeal-ul posibil din lume. Simțurile tale sunt activate cam ca un roi viu plin cu albine, pe care un băiețel năzdrăvan și mucalit îl plesnește cu un băț. Natura îți produce cea mai dulce posibilă erecție sexuală. Dacă n-o simți, e posibil să fi mort în gânduri, dar chiar și așa primăvara are cumva puterea de a te pișca cu furnici roșii și nesimțite, ce-ți injectează acidul formic prin clești lor fălcoși, mușcături cu tupeu mandibular, micuțe minuscule umflături, ce fac din carnea-ți fleașcă, antene ale simțirii. *** Huh, timpul! Timpul revine ușurel pe sub preșul ploii, picăturile de ploaie cad neîntrerupt și acoperă scena ce a fost pentru o clipă statică, acum o îmbracă cu mișcare. Imaginile se reped vioaie înspre tine, mașinile claxonează, semafoarele clipesc din ochi tâmpi, vântul iată, s-a pornit cu vuiet și stârnește ploaia, o alungă însă ulterior cu sălbăticie, ca pe-o vită proastă la păscut, înspre pășunile imaginare de dincolo. De undeva din tufișurile ciripitoare, mierle negre îți guiță ascuțit trilul onomatopeic, turturele plouate cârâie bete și mahmure pe sub streșini, ce mai, miroase a poluare și benzină, copii năvălesc spre școli, apar cumva în imaginația ta sisteme de învățământ și catedre, la lucru te așteaptă șefii, pe străzi mișcările tale devin stupide și ordonate, polițienești, la fel precum fosta ploaie din fostul vis. Te sui și tu imbecil în cutiile cu roți, claxonezi și tu ca prostul, imitându-i pe ceilalți, ștampilezi papirusuri stupide și le introduci în urne ale morții, te duci la ora 11 fix la slujbele lălăite cu popi îmbrăcați neinteligent în sutane, admiri somnul rațiunii celorlalți și te conformezi imbecil cu gloata. În suflet ți se trezește o nouă violență, în timp ce primăvara de afară își produce urme de somn rațional. Ce mai! Eroismul clipei ce tocmai a trecut, a murit îngropată în timpul ce l-ai lăsat să năvălească peste tine din nou, ca o grămadă cu moloz și dărâmături ale trecutului. Mai porți doar, în gândirea asociativă și logic irațională a turmei, cumva, oarecum vag nostalgic, amintirea frumuseții primăverii. Ai surprins clipa și ai pierdut-o. Ce mai e oare, de făcut? Unde dracu e prezentul?! Cum îl pot oare reaccesa? *** Din pervazurile geamurilor ale blocului de vis-a-vis, un copil îți zâmbește. Iată, în ochișorii lui strălucitori mocnește iarăși primăvara. Nu ai pierdut-o, doar ți s-a părut. Respiri adânc o dată, de două ori. Ce ușurare, doamne! Primăvara pare a se fi trezit din nou, oglindită în acei ochișori veseli. Copilul se uită la tine senin, iar acolo, în a acele irisuri inteligente, zarzării cu floare încep iarăși dansul lor turbat, dar sincer, năbădăios, curajos și sincer. Ursul se ridică sălbatic iarăși în picioare, dansează cu toată forța prietenos și zvelt. Ploaia își anunță îndepărtat prin bubuituri ritmice, inevitabilitatea sosirii. În geamurile lustruite bec, ale apartamentelor din fața geamului meu, copilul râde zdravăn ca de o nouă glumă a primăverii. O mâță se prostește alungând mierle, lângă gardul viu ce stă să înverzească. Copilul râde. Ai pierdut orice noțiune legată de lucruri, nu mai poți știi dacă copilul ăla e cu adevărat acolo cu râsul lui cu tot, sau, ești tu acel copil efectiv, și-ți râde toată ființa, chiar și măselele pocnesc în izbucnirea asta a râsului. Primăvara râde cu toată fața. Și liliachii mălini își arată zâmbetul frumos și larg în buchete cu parfum. Iminența culorilor pândește la fiecare colț de ploaie. Iar curcubee nearcuite roiesc în arcade pe sub ploi verosimile. Există umor în fieșce colț de paradox. *** Zarzărul adolescent salută trecătorii respectuos, are așa o finețe în gesturi, parcă de obârșie împărătească. Ce tot am cu zarzărul acesta, domnule?! - Te salut bătrâne, îi spun, mucalit! Mă privi ștrengar, ușor întors cu umerii spre ceruri, soarele a suit de-un sfert de cer și dimineața nu mai e chiar copilă. S-a maturizat brusc într-o metamorfoză neînțeleasă, rochița ei e albastră, cu carouri năstrușnice, și-a preschimbat look-ul. Acum e oranj cu mici cercuri movilii. Zarzărul e în flăcări acum, soarele i-a îmbrăcat crengile umede, în straie neconvenționale ale tupeului primăvăratic. Țâfnos, dar totuși cu un fin spirit de glumă, zarzărul îmi răspunse cu un brusc iz de râs: - Te salut și eu bătrâne. Ești gata de drum? - Ha? Spusei eu surprins că tocmai zarzărul vorbește. - Da, ce te miri așa, vorbesc și eu precum toți ceilalți. Și haț, unde ți-e umbrela? Nu vezi că vine ploaia? La răspunsul neașteptat al zarzărului, am dus mâna la gură, așa precum o fac uneori bătrânii. Opream cumva o respirație neconformă, speriat fermecată. - Tu…vorbești? Cum de e posibil, zarzărule!? - Păi da, vorbesc uneori, dar nu oricui și nu oricând. O fac uneori primăvara, mai ales atunci mă apucă vorbitul. Și mai e ceva, vezi copchilu’ cela din geam, de la patru? - Da, îl văd, mi-a zâmbit înainte, știi? - Ei bine, trebui să cunoști acest lucru, îți zic. Copilul acela nu prea râde chiar oricui. - Da cum? - Păi el e de obicei stânjenit și timid cu oamenii. Probabil că i-ai căzut tu cu tronc, de vreme ce ți-a râs ție. Nu prea o face des. - E bolnav cumva? - Nuuu! Nu e bolnav, sau mai știi, zise zarzărul nehotărât. Nici un copil nu zâmbește cuiva dacă e bolnav, mă gândesc. Ceva îmi spune că e sănătos tun, poate e bolnav doar de primăvară. Știi? Este o asemenea boală, nu’ș cum se numește, precis are un nume, ceva. Copiii nu râd aiurea oamenilor așa fără vreun motiv. - Păi era și o mâță acolo, care alunga vrăbii prin tufișuri, adaug eu cu însuflețire. Poate ei îi zâmbea. Era atât de haioasă încât și pe mine m-a pufnit râsul, recunosc. Să învârtea aiurea pe lângă tufișuri, iar când o vrabie ciripea, se repezea cu capul înainte ca la comandă. Bineînțeles că vrăbiile s-au înțeles între ele ca să o deruteze. Ba una , ba alta, ciripea batjocoritor din câte un colț sau altul. Mâța se învârtea ca un titirez și nu știa ce se întâmplă în jocul acesta. - Copiii și pisicile, vrăbiile și tufișurile, toate astea te-au acaparat, se pare, omule. Zarzărul își îndoi o codiță cu zahăr pe băț. Mușcă pofticios din ea. Soarele străluci pofticios și el ramurii curbate. În crețurile vatei de zahăr, mii de sclipici precum niște bănuți, își reflectară chipul în razele solare. Cu coada ochiului minții, mi-am imaginat pentru o clipă un zarzăr plin cu dolari rotunzi. Nu știu cum arată dolarii, căci nu mi-i pot imagina prea bine, dar, mă gândesc că acei bănuți de aur ar putea fi dolari. Ce nebunie! - Iată copilul acela a dispărut de la fereastră! - Da. - Pesemne s-a dus să se îmbrace pentru școală, sau cine știe, poate mănâncă sandvișul ce mama i l-a lăsat înainte de a pleca la serviciu. Știi, ea lucrează vânzătoare la magazinul alimentar Palas. E cea care cară lăzile alea, pline cu rude de salam. - Da. Ea e. - Cu o privire curioasă, mama își aruncă în vecini din când în când privirea. Parcă caută ceva, pe cineva. Așteaptă ca ceva să se întâmple. Poate așteaptă ca fiul ei, Petrică, să coboare din bloc și să meargă la școală. I-a lăsat hainele călcate și curate pe marginea spătarului scaunului din bucătărie. Pe masă sandvișul cu șuncă și cașcaval. Mărul rumen. Ochii mamei sunt triști, soțul ei, tatăl lui Petrică, plecase de curând de la ei, își părăsise familia, fiul. - Oh, ce oameni dom’le, bărații ăștia. Zarzărul îmi ghicise gândurile cumva printr-un surprinzător mijloc. Cum mama dracu’? - Lasă, nu te simți speriat. Da, citesc gândurile, ce te tot miri? Noi, zarzării, avem acest dar de a citi gândurile oamenilor. Ba mai mult, putem chiar ghici intențiile voastre, gândurile și ceea ce simțiți. Permanent o facem, noi zarzării. Zarzărul aruncă vata de zahăr cât acolo printr-un gest brusc. Cu o privire adâncă, vioaie, mă săgetă dintr-o dată. - Știu chiar și gândurile tale acum. Ți-e foame și te gândești la salam, la luna albastră și la nivelul de poluare al stratosferei. Și încă ceva, te gândești la sex. La Maricica. E corect? - Uau! Exclamai eu total buimăcit. Cum pizda mă-sii ai reușit?! Fără să vreau trântii o înjurătură năzdrăvană. - Toți bărbații o fac, adăugai eu revoltat. - Firește, toți o fac, uneori chiar și femeile, dar ele mai rar, conchide zarzărul. Bărbații se împart în două categorii, se făli zarzărul. Una, e cea în care bărbații se gândesc la sex tot la cinci secunde, iar alta, a doua, e aceea în care se încadrează bărbații ce se gândesc la sex tot la cinci secunde, dar maschează mai bine aceasta. Ah, mai e o categorie, pe care am uitat-o, e aceia a bărbaților morți. Zarzărul se întoarse într-o parte, ridică o cracă mai de jos și slobozi o bășină cât casa de mare, zgomotoasă și parfumată precum florile cele mai de soi. - Dumnezeule, ce tocană de primăvară, mai putui eu adăuga. Iar zarzărul acela mucalit încheie vesel; - Te salut curiosule atent, eu am tulit-o, mi-a făcut plăcere conversația, să știi. Vino mâine, și-ți spun secrete despre oameni. Mergi acum în pace!Fără râs, unde dracu ar sălășlui înțelepciunea? Aleluia!!! Coachzen 31.03.2015