Poveste modernă

Sunt momente când începe să alunece câte o poveste din adâncul miezului meu cel mai intim. Când scriu despre copilărie sunt ca și fermecat. Stau vrăjit, pironit locului cu privirea undeva dincolo de monitor, așa pierdut în adâncimile gândurilor copilăriei mele. Pagina albă a Word-ului pare brusc un vârf de deal, se curbează ca o coamă înzăpezită, te invită parcă la săniuș. Tărâmul albului infinit este locul unde ajung în liniște totală, pacea locului de peste brazi, e bruiată doar de scârțâitul zăpezii papucilor mei. Iată, în ceața ușor alburie a sufletului amintirilor mele, apare vârful înzăpezit și misterios al dealului copilăriei mele. Dincolo de livada de jos, prima linie a pădurii, mai departe de pârtia de bob, tăietura aia ciudată făcută cu lama de buldozer odată de către cineva, demult, lăsată ulterior în așteptare eternă, ea acum a devenit un șanț suficient de lat, profilat în „U”, căruia îi spunem “pârtia de bob”. Calea cărării urcă spre vârful dealului acolo unde e situată antena de retransmisie radio și TV a târgului micuț de provincie, acolo unde m-am născut și mi-am trăit primii ani ai vieții. Trag limuzina de sforile ei înghețate în susul pantei. Șireturile mi-s înghețate și observ cum de unul din ele e desfăcut și-i spânzură la capăt, un ditamai gogoloi de gheață, aruncat ba la stânga, ba la dreapta bocancului meu, odată cu fiecare pas al copilului în vârstă de zece ani, ce trage ditamai sania. Primăvara, dealul acesta e plin de flori, merii și perii, cireșii pe jumătate sălbăticiți amărui, duzii parfumați, stau stavilă cimitirului în plină expansiune. Există o luptă, livada cu meri înfruntă fără săbii dar în flori, cimitirul. Florile albe ale perilor cântă uneori, împreună cu popa, iar ăla se mută de la o groapă la alta, odată cu moartea. Toate astea le observ atunci când urc dealul cu copiii, prietenii mei Coste, Soso, Tode și ceilalți de la bloc, spre noi aventuri în pădure. Iarna, slujbele sunt mai scurte, pesemne enoriașii îngheață repede și popa își scurtează pledoaria. Promisiunea unei țuici zdravene sau poate a unui pahar de vin roșu băut cu nesaț, înainte unei farfurii cu supă de pasăre grasă și fierbinte, asezonată cu tăiței de casă, dă gata orice stăruire ortodoxă, vorba aia: “Morții cu morții și vii cu viile!”. Anotimpurile copilăriei nu sunt întotdeauna bine stabilite, așa precum sunt ele la adulți. Unele nu urmează altora, ci ele sar direct de la zăpada înghețată a iernii, la soarele dogoritor ce ne prăjește spatele atunci când mergem noi, copii de la bloc, desculți prin pădure spre barajul Tebei, acolo unde ne scăldam verile în voie. Primăverile și toamnele sunt legate între ele căci ele au ambele parfumul continuității fără întreruperi. Florile de măr se leagă cumva prin fire nevăzute și invizibile, de merele coapte, pline de zeamă ale toamnei. Pentru copil, anotimpurile sunt de-a valma, fiecare din ele poate surveni în orice clipă, timpul e o noțiune oarecum ciudată, aproximativă și abstractă, iar percepțiile sunt legate indisolubil de gusturi, mirosuri, arome, atingeri înghețate ale acelor gheții sau a scoarțelor de copac aspre, copaci sunt escaladați bineînțeles în pantaloni scurți și maieu. De prăjitura cu mere aromată cu scorțișoară a mamei. Nu știu dacă mă crezi, dar încă nu m-am hotărât care poveste să ți-o zic. Când încep să scriu, prima dată zgândăresc tot sacul magic al memoriei copilăriei, încep să adulmec arome, iar când ceva, o întâmplare anume, se cere zisă mai dihai decât toate celelalte, ei bine, atunci îi dau drumul aceleia anume. O slobozesc din sac. Toate poveștile mele sunt frumoase, toate poveștile copilăriei sunt frumoase, căci ele explodează precum vulcanul din adâncurile mele cele mai de preț. Ce poate fi mai prețios în lumea asta decât sfânta taină a poveștii, izvorâtă din inimă de copil? Ce suntem noi, dacă nu niște copii îmbrăcați acum în hainele terne și ignorante ale adulției blazate? Numai acela poate fi numit viu, acela care poate încă accesa inocența din sufletului său de copil. Ceilalți sunt morți. Cel puțin pentru mine. Niște zombalăi umblători. Mă uit la fiul meu, la ceilalți copii care au acum vârsta de zece, unșpe ani și sunt în atenția mea. Le observ comportamentul și aproape zilnic le urmăresc firul emoțiilor, le urmăresc unda inocenței cam pe unde-i poartă. Sunt realmente fascinanți. Pentru ei nu există trecut sau viitor realmente. Sunt mai prezenți decât oricine în lumea asta. Singurele lor anxietăți sunt introduse artificial de către părinții lor, profesori, rude, în softurile lor pure și autentic potente. Scopul unic cu care imensa menghină a societății și a culturii așa zis moderne a adulților din jurul lor, e cu scopul de a-i netezi, de a-i uniformiza cu orice preț. Le rade efectiv personalitățile frumoase, îi zdrobește ca pe mere. Un fel de sclavie fină, o violență de sine a adulților complet iresponsabili și ignoranți, ce se răsfrânge asupra copiilor lor, în majoritatea cazurilor, firește, involuntar. Dar este oare ignoranța, scuză pentru violența asupra copiilor și asupra viului și magicului din ei? Aud zilnic și uneori chiar în apropierea mea, următoarea afirmație lătrată pe un ton răstit la telefonul mobil: - Unde ești? Ce cauți acolo? Primele cuvinte ale unei mame care își sună copilul dotat cu telefon mobil încă de timpuriu, dacă se poate încă din clasa întâi. Întrebarea de la telefon e pe un ton imperativ, agresiv, neîncrezătoare încă din start, o violență a tonului care nu lasă nicio șansă copilului de la celălalt capăt al firului. Ea vrea să ȘTIE unde e copilul ei, telefonul mobil este astfel, fără dubii, un instrument de control. Ea își arată neîncrederea în propriul ei copil, îi pune la îndoială deciziile de a fi sau nu într-un anumit loc. Părinții își dotează copii cu telefoane mobile în scop de control. Ai vreun dubiu? Eu unul, nu. Căci altfel ea l-ar întreba poate următoarele: - Te iubesc dragule, cum te simți, ai nevoie de ceva, te pot ajuta cu ceva? Știi, am sunat doar să îți spun că te iubesc mult. Te aștept la masă, ți-am făcut ce îți place ție dragule. Ai încredere în tine dragule, auzi! Eu una, am totală încredere în tine. Ce știu eu? Doar îmi imaginez lucruri. Poate că sună ciudat, dar totuși poate că nu. Vezi, de-aia nu am telefon mobil și nu vorbesc la vreunul decât extrem de rar, iar asta doar atunci când nu există vreunul at telefon fix prin zonă. Am renunțat la mobil prin 2010 și de atunci întreaga mea viață s-a schimbat. În bine, evident. Trăiesc înafara rețelei și iată, nu mor. On the contrary. Iată o altă poveste scurtă ce mi-am amintit-o acum. Am auzit de curând un tată al unui copil de-al meu de la clubul de baschet, deunăzi, după o discuție avută cu două mame ale unor alți copii de la echipă, zicându-mi după ce ne-am îndepărtat: - Ce știu astea, proastele astea de muieri cum e să crești un copil. Că putoarea aia îmi zice ea mie, auzi, să fiu zen, auzi mă, când ea are trei muieri care o ajută pe acasă. Ea nu face absolut nimic. Una-i face mâncare, alta curățenie și bărbat’su îi ține firma aia din care se adapă toți, deși ăla e operat de inimă. Ea își pune curu’n jeep și-o doare la banană, deh, își permite să fie zen. Ce știe ea? Aia habar nu are pe ce lume e, dom’le! Poate să stea cum dorește, dacă dorește și cu cracii în zen sau în poziția lotus, băgai-aș să-i bag! Mocnind de furie abia reținută, ce trăda o violență interioară evidentă, cu greu disimulată, tipul continuă pe același ton plin de fiere: - Pizda asta îmi zice mie să fiu zen? Ai de pula mea, că abia m-am abținut să nu-i zic vreo două. Acum tu iartă-mă Mihai, sunt foarte nervos, m-ai prins cu garda jos, asta e, m-au enervat astea de afară, de numa’ – numa’. Eu l-am sunat pe copilul ăsta, dar ăstuia nu-i pasă, își ține telefonul în geantă, tăntălăul. Doară de ce i-am cumpărat telefon de-acela sofisticat, ca să-l pună în rucsac, la școală!? Mama lui de copil, că praf îl fac. Să-l prind eu numai că nu-și ține telefonul aproape lângă el, că doar de ce i l-am luat de altfel, pentru jocuri? Futu-i mama lui să-i fut de copil! Ei bine, iată, ce lume am creat în jurul copiilor! E imposibil să nu vezi cum că ne sugrumăm copii cu control și neîncredere, le dinamităm viața și așa afectată de societatea idioată în care trăim. Nu-mi pot imagina pentru mine decât merii și glasul lălăit al popii de dincolo de zidul de beton cenușiu al cimitirului dintre cele două livezi. Pentru lumea actuală? Hmm, e greu să nu-i pui popii vreun mobil sub sutană, iar alături de refrenul limpede și clar al slujbei de înmormântare ce privește un biet norocos mort, următoarele: - Miluiește-ne tu Doamne, fie împărăția Ta, facă-se Voia Ta, așa precum în cer, așa și pe pământ. Dă-ne nouă astăzi Doamne, pâinea cea de toate zilele, o mie de minute gratuite și o sută de sms-uri cadou. Iartă-ne păcatele și greșalele noastre, iartă-l pe robul tău Ilarion, că a depășit limita de minute Vodafone și nu și-a reîncărcat cartela vieții la timp. Iar în timpul pioasei slujbe de jelanie, de undeva de pe pârtia de bob în formă de U, copiii ce dau la volum mare, cel mai nou single al lui Guță: - Cine are noroc are, ai lai lai lai la! Coachzen 27.03.2015