Poveste fără sfârșit

Într-o zi, dis de dimineață, m-am trezit așa cum mă trezesc în fiecare dimineață. Atâta doar că altfel. În dimineața asta am simțit de la bun început că e ceva diferit. Total diferit. Am deschis ochii, clip,clip, sau click,click, primele imagini au fost încețoșate, difuze, televizorul Hilips cu diagonala de optzecișiunu de țenti, pervazul ferestrei cu storurile trase ce maschează stângaci zorile, click,click, gene bătute tâmp una de alta, clipocit ocular onomatopeic, repetativ, hop, țup, țup! Marginea patului, respirația nazală, veioza ce pornește la o unică atingere metalică. Nori striați pe ceruri, jaluzele trase în sus, lumină și întuneric împreună, OK, se pare că începi să pricepi imaginea ce-o oferă cuvintele mele. Primul lucru la care mă gândesc azi, în aceasta zi care e altfel decât celelalte, e cumva stereotipic: - Mi-e foame! Cu ce naiba o fi această zi mai diferită decât cea de ieri? Atunci când, spre deosebire de azi, mi-era foame! Aș putea zice că azi mi-e foame diferit, într-o manieră alta decât ieri. Aiurea, mi-e foame și atât, exact ca și ieri. Care o fi diferența dintre ieri și azi? Un gând vag îmi dă târcoale încă în timp ce beau cu sete apa din pet-ul de plastic de la marginea patului. Gâl, gâl! - Dacă ieri nu există deloc? Dacă, printr-o accepție SF cumva, așa ca și în filmul “Ziua cârtiței” cu Bill Murray, retrăiesc aceiași și aceiași zi fără contenire. Până acum totul pare a să se fi repetat. Fac aceleași lucruri ce le făceam ieri! Exact aceleași. Poate că zilele astea sunt doar în mintea noastră, poate că, printr-o accepție frumoasă, putem zice că fiecare zi e la fel,fiindcă ele sunt înăuntrul visului nostru personal. Baie, săpun, apă rece pe față, spălat pe dinți, aparat de bărbierit. Iată, azi observ ceva ce ieri nu am văzut, a apărut o cută nouă în obrazul meu. Iată, o primă excentricitate din arsenalul simțurilor mele. Mă percep diferit azi. Mai bătrân, aș putea zice. Celelalte imagini ce le-am avut despre mine, îmi spuneau că sunt mai tânăr, oarecum, acum mă îndoiesc de imaginea despre mine, de ieri. Poate totuși timpul trece liniar așa cum am fost învățați, de la trecut, prin prezent spre un viitor imaginat. Atunci toate ar fi al fel ca și ieri, adică aș gândi în termenii liniei, trecând prin puncte consecutive. Vârsta ar fi ceva absolut normal, așa cum am fost învățați de mici copii. L-am văzut pe tata îmbătrânind, pe mama, pe fratele meu, pe tanti Veronica, pe toți ceilalți. Poate e cum zic toți ceilalți, poate ne naștem, creștem, înflorim sau nu, perpetuăm specia și începem să îmbătrânim, murim liniștiți sau în accidente fastuoase, de la caz la caz. E posibil să fie adevărat tot scenariul acesta? Recunosc că da. Pe de altă parte, cuta aceea de pe obraz, înseamnă experiență nouă, înseamnă o notă distinctivă, complet nouă în imaginea ce mi-am alcătuit-o despre mine și figura mea, ce-o contemplu în oglindă, în această zi specială a vieții mele. Dacă această cută e un semn ce mi l-am lăsat eu în visul meu despre mine, care atestă noul, lipsa de ciclicitate la care, de altfel ceilalți mă tot obligă să mă conformez, la infinit. Încep să mă întreb sincer, dacă nu cumva visez că m-am trezit, că beau apă și că trag storurile ferestrei, că mă spăl pe față, pe dinți, că observ cuta aia nouă…că tocmai trag un pârț sonor. Dacă visul acesta e despre tot? În fond e posibil, ai văzut și tu filmul “Matrix”! Dacă, cumva,printr-un procedeu încă necunoscut al minții umane, e posibil ca această viață cu toate restricțiile și catalizatorii ei, să fie o lume visată? Sincer, da. E posibil. Schimbă însă cu ceva asta în ceea ce este? - Nu. E doar capacitatea mea de a imagina lucrurile, cum sunt și cum pot ele fi. Cu alte cuvinte, pot orice în cadrul visului meu despre mine însumi. E corect ce zic, trebuie să recunosc. Raționamentul meu matinal nu e tocmai rău, are o briză de autenticitate. Dacă, cumva prin absurd, tot ce mi s-a zis despre mine e discutabill? Dacă, spre exemplu nu m-am născut niciodată? Adică, în fond pot visa că m-am născut, mai ales că se găsesc toți ceilalți să-mi certifice nașterea și evenimentul acesta. Mama, apropiații, familia, educatorii, preoții, ceilalți în general, îmi pot spune că m-am născut la data de douăzecișitrei aprilie unamienouăsuteșaizecișinouă. Era duminică și soare, tata a adus lalele roșii mamei. Clopotele băteau ora zece dimineața în târgul Mediașului transilvănean, aproximativ în centrul țării, numită România, regiune cuprinsă în arcul carpatic din Europa, teren uriaș, mărginit de oceane, făcând și el parte din lumea numită Terra, apropiată de Marte și lună, sistem solar, centură de asteroizi Kuiper, nor Oort, care la rându-le fac parte din sistemele solare binare, cuprinse în galaxia Calea Lactee, vecină cu Andromeda și alte câteva miliarde, toate astea situate în vecinătatea nimicului, căci am ajuns la ceea ce știm. Și mai ales la ce NU știm. De aici mai departe, pula și căciula. Întrăm în supoziții. Dacă mama și toți ceilalți sunt în cadrul visului meu, părerea lor nu e total fixă, e chestionabilă, are o umbră de îndoială. Putem concluziona că am delimitat o graniță imaginară între ceea ce este și cea ce presupunem a fi, între nimic și tot. E prea abstract pentru tine? Ei bine I’m sory, asta e. Nu am zis că ar fi ușor, dar să mergem mai departe. Amu stau strâmb și gândesc drept: - Cine naiba ne-a învățat despre astea? E posibil, zic doar, ca aceasta să fie doar în mintea noastră? E posibil să fie un program complex informatic? Perpetuat de la unul la altul succesiv din generație în generație, ba mai mult, ca acesta să fie într-o cameră de visare, în care visăm cam cum am fi și imaginăm cam ceea ce este. E posibil, întreb și eu așa cam într-o dungă? În acest caz, se pune întrebarea următoare: - Cine e cel care visează? Dacă despre vis am avut oareșce îndoieli, acum urmează visătorul, e rândul chestionării lui, punerii lui sub semnul incertitudinii. - Cine sunt eu? Cine e visătorul? Cine își permite luxul visului și al visării? Păi orice aș zice despre mine e fals, cumva la o atentă examinare, orice variantă a imaginației mele e izvorâtă doar din presupunere, din potențialitate? Cine e cel care trunchiază totalitatea în limite? Întreb tot ce sunt și răspunsul nu e corect pe de-a întregul, e incomplet în cazurile cele mai fericite. Cele mai multe variante ale întrebării, “ce sau cine sunt eu?”, sunt răspunsuri false. Efectiv nu știi. Dar ce știi? Păi în toate acestea ai putut observa tiparul a ceea ce NU ești. Printr-o extrapolare justă, poți spune că ești nimic, sau totul. În orice caz, la fel ca în modelul clusterelor galactice, ajungi la un fel de graniță a visării, dincolo de universul tău cunoscut, acolo unde puținul știut, întâlnește multul necunoscut, cumva ceea ce ești, pare a fi la granița dintre tot și nimic. În cuvinte am putea să-i zicem dumnezo, că doar nu ne doare gura. E doar o denumire ca oricare alta, o încercare abisală din cadrul rațiunii de a exprima inexprimabilul. E o tentativă de a atinge și cuprinde infinitul, însăși esența nelimitării. Așadar cuta mea de pe obraz e un vis la fel ca oricare altul, o imaginare a mea, indiferent cine oi hi fiind, care se reflectă în oglindă, atunci când eu privesc în ea. Vârsta mea e una presupusă în imaginea oglindită. La fel și timpul, e cel ce reflectă eternitatea în clipă, este urma imaginii visului nostru, într-un moment volatil precum “acum”. Clipa conține eternitatea în totalitate fractală. E o chestiune de zoom numai. - IOI tulai tușă! Cu această sublimă exclamație, m-am îmbrăcat cât de cât și am deschis geamul balconului de la apartamentul meu. Doamne, ce soare frumos! Din apartamentul vecin se auzea Vivaldi, nu chiar el, desigur, doar compoziția lui „Anotimpurile”. În ciuda gerului, “Primăvara” avea o tonalitate sprințară, deja mi-am și imaginat cam cum sare un țânțar de apă, pe suprafața lucie și însorită a unui mic iaz de câmpie, în aburul dimineții. Măi să fie, ce forță are imaginația asta, dom’le! Îmi dădui seama că pot în principiu, să imaginez orice. Absolut orice. Mă pot imagina drac sau sfânt, tânăr sau bătrân, limpede sau neclar, limita realității mele e doar limita imaginației de care-s capabil a o accesa. Iui, futu-i! Nu cumva sunt dumnezeu cu full power? E așa tentantă această idee, recunosc. Bine, bine, dar celelalte bariere? Religioase, sociale, fizice, imaginative, ei bine, Coruiță, ce te faci cu ele? Păi, în cadrul visului meu, pot orice, nu-i așa? - Dă-le dracului pe toate! Observ că tocmai scăpasem cu năduf un fel de înjurătură, în miezul dialogului meu interior. Tiii, ce chestie faină, pot înjura fără opreliști, doamne ce viață frumoasă am. Pot orice, chiar și înjura. My god, pot vorbi chiar și în engleză, pot și folosi cifre, litere, pot folosi cuvântul rostit. Aleluia brothere! Îmi lipsește Șerar. Așadar trec în camera cealaltă și îl găsesc adormit, sub plapuma lui mov. Îi ridic și lui jaluzelele de la geamul camerei copilului, iar soarele năvălește cu lumină în cameră. De sub plapumă, se aude un mormăit revoltat, pesemne că Șerar nu e foarte fericit să fie trezit. - Coruiță, e duminică, ce naiba! - Apoi măi copile, am o întrebare pentru tine, tot caut răspunsul și nu-l găsesc. Am rătăcit pe cărările visului și printre versanții abrupți ai ideilor mele. Să-mi bag picioarele dacă am înțeles ceva. Nu vrei rogu-te să mă ajuți puțin? Șerar e băiețelul meu în vârstă de zece ani. Mă așez cuminte pe marginea patului așteptând ca mica mea capcană să-și facă efectul. Îl cunosc bine pe Șerar, îi cunosc curiozitatea inocentă, frumoasă de a dialoga cu mine. Oricând, oriunde. E cel mai frumos program din viața visului meu. El e acel program pe care l-am accesat din mine însumi, un exe al naivității, al sincerității absolute, al bucuriei fără margini, al spontaneității specifice stadiului de copilărie al gândului. Printre altele, e și cel mai bun prieten al meu. Șerar e eu însumi, în variantă imberbă, complet sinceră. Dialogurile noastre sunt cam ca și cele ale lui Neale Donald Walsh, conversând cu dumnezeul lui, adică aceiași Mărie cu altă pălărie, aceiași strategie de a te invita pe tine cititorule să faci un exercițiu de gimnastică mentală, să-ți urnești în pana ta, roțile dințate ale gândirii ce deja are urme de pânze de păianjeni de la atâta nefolosință. În fine, ai prins ideea, asta-i altă jucărie. - Băi Șerare, spune-mi te rog, cine sunt eu? Șerar încă se freca la ochi cu pumnișorii lui, ce miroseau a mânuțe de copil. Ai observat cum copiii miros a biscuiți și ciocolată întotdeauna? A curățenie, oricât de murdari vin de la joacă sau de oriunde. Încă nu se trezise de-a binelea, era semiadormit, abia ce se terminase școala și putea dormi mai mult. În plus, e duminică, ai uitat băi Coruiță? După binecunoscutele mișcări ale întinderii oaselor și mușchilor, ale căscatului de crocodil, copilul se întoarse serios spre mine și cu ochi limpezi, abia mijiți din somn, zise calm și apoteotic: - Coruiță, mi-e foame? Coachzen 16.12.2014