Eu formez creatori

Eu formez creatori (câteva cuvinte deschise, din inima antrenorului coachzen- B.C.Together – Tg.Mureș) Azi vreau să aștern pe hârtie niște gânduri sincere ale mele. Trebuie să o fac, în ultimele zile trăirile au fost foarte intense. E musai. Lucrurile se schimbă fenomenal de iute. Imposibil să nu observi asta. Aș dori să discutăm despre copii sportivi, despre antrenori, despre părinți, despre sport în general și despre rolul educației sportive în viața tânărului baschetbalist. Dacă stau bine să mă gândesc nu doar baschetbalist, ceea ce vorbim azi, e valabil pentru orice tânăr care practică un anumit sport, indiferent care dintre ele. Dar mai ales sporturile de echipă, ele au o caracteristică specială, aceea de grup sportiv, care gravitează și se dezvoltă în ideea de „team”, de camaraderie, de prietenie. Valorile ce străjuiesc și sprijină conceptual această idee e una extrem de complexă. ȘI totuși, la baza fundației ideii de echipă stă respectul și ordinea, prietenia. Prietenia include dragostea, oricât ai încerca să o definești, dragostea nu poate fi prinsă în cuvinte, ea scapă oricăror încercări, celor mai energice și iscusite pârghii mentale de definire, încorsetare în hainele oricât de strălucitoare ale cuvintelor. Canci! TEAM-UL înseamna prietenie! Care fără nicio îndoială, e dragoste. Echipa de baschet e formată din oameni care se iubesc și respectă. Nu încerc o idealizare aici a acestei idei de ECHIPÃ, vreau doar să pun bazele fundamentate cât de cât ale unei concepții comune, unitare. Ca să putem discuta cel puțin, căci altfel, înafara ei, discuția NU e posibilă, vibrația comunicării cade și intră în derizoriu. Până aici ești de acord? Bun...să mergem mai departe cu acest raționament. Echipa e prietenie. Buuuun! Sportivul, antrenorul, spectatorul de rând, oficialii, arbitrii, toate persoanele baschetului ca și sport nobil, ar trebui să priceapă măcar până aici. E elementar. În cadrul prieteniei există conflicte. DA! Sunt conflicte peste tot, mai ales în propria ta echipă. Baschetul e un sport al conflictelor, al contactului fizic, al bărbăției prin definiție. Deși pare un paradox, iar oricine începe o discuție, sau o simplă abordare a jocului de baschet, aici se împotmolește, deja o ia pe arătură. De ce? Păi pentru că un joc de baschet e jucat de două echipe care sunt în competiție una cu alta. Pentru scor, pentru victorie, pentru o finalitate a evoluției lor între coșuri. E un joc pentru numele lui God, un joc presupune un câștigător și un învins, rareori egalitate. În baschet chiar nu există egalitate, se joacă prelungiri de câte cinci minute, până una din echipe câștigă meciul. Nu vreau să fiu fals, nu tu abureli și bla-bla-uri, despre participare și suport. În cadrul sincerității mele, mi-am zis de la bun început că o să fiu sincer până la puța goală. Fără discuții auxiliare departe de point, fără interpretări disfuncțional metaforice și altele asemenea. OK, mai departe. Echipele concură, într-un fel sau altul. Este o luptă, un angajament fizic, emoțional și mental. Întregul corp, minte, inimă a copilului, e angrenat în această competiție. Sunt destui care vor zice că să medităm, să nu luptăm, să jucăm de dragul jocului, bucuri de a juca și tra la la...etc. Un căcat! Se mint pe ei înșiși. NU e numai asta, e mai mult, mult mai mult. De-aia am curajul nebun de a mă arunca în gura leului. Chiar și cu riscul de a nu avea dreptate, de a greși. Poate...nu se știe. Prima dată vorbim, analizăm și tragem concluzii finale. Jocul de baschet evoluează în direcția scorului de pe tabelă. Ai mai multe puncte decât adversarul sportiv, decât oponentul tău? OK, ai câștigat. Dacă nu, ai pierdut, e foarte simplu. Nu are rost să umbli cu brașoave. În natură, în viața, e la fel. Absolut corect, gândește-te! Te poți minți că ești seren, că nu dorești nimic, că ești Zen și că e doar un sport și că nu contează rezultatul și alte asemenea chestii, dar NU e sincer din partea ta. Te interesează scorul, te interesează rezultatele și te interesează într-un fel sau altul să fii mai bun ca celălalt. Altfel, de ce ai fi aici, la baschet? Să fim serioși...există alte segmente destule, necompetitive, muzică, artă, pictură...chiar și alea sunt zen până la primul concurs. Ulterior, totul se schimbă. Am văzut destui demagogi, sunt cluburi în care au apărut și antrenori, președinți și părinți ai copiilor care spun așa: - Nu ne interesează scorul, nu vrem decât ca și copilul nostru să joace, să se miște, să facă sport. Vrem doar să fie sănătoși și cuminți, să se iubească și să se distreze cu ceilalți colegi de echipă, antrenori și chiar cu ceialți copii din echipele adverse. Și sunt cu totul de acord, nu mă înțelege greșit. Pe cuvântul meu, întreaga mea carieră și viață arată că sunt sincer în ce zic, că nu-s un mocofan care umblă pe cerul ideilor abstracte. Efectiv cred în asta, în armonia chiar în cadrul competiției sportive. Însă fără false demagogii, te rog! Când intri într-o competiție nu intri cu ideea că: “lasă că voi vedea eu dacă pot câștiga…ăăăăă, să vedem cum mă simt astăzi….ăăăăă, ce frumos e să fi prieten cu ceilalți, lasă, nu ne interesează scorul…ăăăăă, vai ce frumoasă e haina bunici mele…etc!” My ass! Fals. (fără supărare) Nu te supăra, toate astea sunt niște căcaturi fără acoperire atunci când se pune problema sportului de performanță. Știu că nu-ți place ce auzi, probabil că ai vrea iar cuvinte frumoase, optimiste, povești de pe plajă de la Odobești, nimic din astea, ceea ce îți comunic e dur, limpede și real. Hai să ne gândim, în natură cum e?! Ursul care nu câștigă loc bun de pescuit, moare. Cerbul lent și costeliv, va fi primul vânat de haita de lupi, iepurii cu probleme medicale vor fi primii care vor fi prinși de către vulpe, gazela slabă și subnutrită, nu va putea face pui, căci niciun țap nu dorește să procreeze cu ea. E foarte normal ce zic, nu aberez, în natură exemplele abundă. E o competitivitate pentru supraviețuireeeeeeeeeeeeeeeee! Supraviețuirea e esențială. E cel mai mare program al vieții. Sportul, prin toate regulile lui, prin concepția lui asupra ideii de victorie/eșec, e un antrenament pentru jocul oficial – viața. Noa’, în baschet e la fel! E un fel de savană, un fel de junglă, e o luptă oricât ne-am da de zen. Baschetul NU e zen, din contră, e o bătălie, e un război! E o mișcare energetică fenomenală. Nu te lăsa păcălit de slogane, mai devreme sai mai târziu, părinții, bunicii și copiii vor vrea să câștige în mama mamii lor. Toți vor asta? Altfel ce rost are să umblăm aiurea prin săli, la competiții și la turnee de baby și minibaschet!!? E o idioțenie să susții că ești interesat doar de participare. Poate, la început, dar după ce ai văzut că fiul/fiica tău/ta are potențial, că echipa la care evoluează copilul tău e bun, se mișcă tot mai bine și obține rezultate cu echipa lui, antrenorul, care e lângă copii și îi antrenează/potențează frumos, ei bine, i se cere să continue în performanțe. I se cere într-un mod voalat desigur, cosmetizat până la limita ipocriziei, ca juniorul să urce sportiv. CU ORICE preț. Iar atunci tu devii un animal, oricât te străduiești să maschezi asta prin conveniențe sociale, fațade și eforturi de autocontrol. Pur și simplu trăiești meciul, sari în aer la nereușite, la fluierele arbitrului care-ți par incorecte, tendențioase. Când puiul tău e rănit, intri pe teren să îl protejezi, pe moment uiți de toate idealurile sportului și de binefacerile mișcării sportive. Ești un animal care-și apără odrasla. Ești tată, ești mamă, ești părinte! Sari în sus și știi ce? Căci e absolut firesc din punct de vedere psihologic. Numai un nebun ar sta liniștit când fica lui e împinsă în grilajele sălii și zace în sange poate pe jos, pe pardoseala sălii de baschet, în suferință. Alo?! Ești conștient că e posibil scenariul? Sau visezi avioane roz? Baschetul e și asta, însă la TV nu ai văzut și auzit decât despre diplome și medalii, de premii și succese. Aloooo! Deșteptarea! Băi frate, să nu îmi spui că o fii că o pății, că nu te cred! Înseamnă că ești sonat rău, ai nevoie tu însuți de tratament psihiatric. Eu nu zic să te bați sau să acționezi violent, NU. Eu îți spun sincer ce simți din punct de vedere psihologic la un meci de baschet. Îți spun adevărul. Nu te las să te fofilezi. Știi de ce? Căci am trăit toate astea bre...le-am verificat pe pielea mea. Sportiv, părinte de sportiv, antrenor. Le cam știu la toate nivelurile, privesc fenomenul din toate unghiurile posibile cam de 38 ani. Iar din punct de vedere psihologic, AȘA E, sportul e un antrenament pentru bătălia vieții. Te rog consultă un psiholog sportiv, el îți va spune în ce te bagi. El știe că sportul e un fel de război natural mascat, un fel de antrenament al vieții în miniatură, în care fiul/fiica ta e antrenată să facă față unor situații similare, dar de data asta real life. Adică pe propria lor piele, și doare al dracului de tare. Nu o poți evita. Durerea și suferința e alături de extaz și bucurie. Nu merg separat. Noa’ bun, există echipe și echipe. Nu toate sunt la fel, e foarte bine că există diversitate. În spatele grupărilor sportive există însă oameni care pretind. Există antrenori care vor victorii, vor rezultate sportive, vor ca și copiii să fie antrenați pentru viață, vor ca ei să crească...etc, VOR ceva. Toată lumea dorește ceva. E corect? Noa’ bun, dar atunci, ce rost are să te prefaci că tu joci doar de dragul jocului? De ce să minți? De ce fățărnicie? Eu nu susțin competitivitatea, dar nici lipsa de competitivitate. Eu susțin sinceritatea de a trece prin ambele faze ale jocului. Nici extaz la victorii, nici depresie la înfrângeri. Linia de mijloc baby. Iar pentru asta, e nevoie să cunoști extremele. Experiența eșecului dar și al victoriei e esențial. În natură, dacă nu te zbați, dacă nu ești vigilent, atent și isteț, plin de idei și resurse, dacă nu ești dispus să riști, ei bine, mori. Sau trăiești într-un borcan de sticlă, fad și insipid, inodor. Mori lent. Iar asta e mai rău ca durerea cauzată de vreun eșec, e cumplita, e o viață irosită. Baschetul e jucat în echipe. Echipele sunt alianțe temporare, bazate pe interese comune, e corect? Eu nu zic că orice echipă poate să își obțină ce dorește în termen scurt, echipa depinde enorm de capacitatea, de pregătirea, rafinamentul și flerul antrenorului. El conduce corabia. Totul e însă, pe termen lung. Așadar gândire superioară, nu uita. În echipă NU există democrație, știi de ce? Căci nu e stat politic, nu e guvern sau parlament, uită de toate prostiile astea. O echipă este o dictatură totală. Comunicarea dintre sportivi și antrenor, părinți, ceilalți în general cu antrenorul se realizează dinafara meciurilor și e îndreptată doar în direcția succesului grupului sportiv. Dacă nu e productiv, în cazul în care obstrucționează în vreun fel rezultatul jocului, antrenorul ia decizia să ignore ORICE mesaj din afara cercului său intim, adică echipa lui. Discuțiile din interiorul echipei, se fac după anumite reguli, îndelung verificate și antrenate. Eu personal încurajez foarte tare dialogul dintre sportivi și antrenor, pentru mine e esențial ca și sportivii să coparticipe la joc, să fie implicați mental, fizic și emoțional. Nu am nevoie de simplii executanți, eu antrenez creatori. Eu catalizez ce ESTE deja, nu ce vreau/imaginez eu să fie în sportiv. Eu antrenez creatori! Na’ c-am zis-o! Antrenez acum la club 50 de CREATORI cu vârste de 4-5-6-7-8-9-10-11-12 ani, sunt oameni minunați, în cei cinci ani de când antrenez la clubul TOGETHER, au trecut ceva copii prin mâna mea, unii au venit și plecat, alții, majoritatea au rămas. Dar toți au crescut și joacă baschet, de mănâncă pământul, futu-i ceapa lui de sport încă! Acum, cei de 10-11 ani, sunt prima generație complet nouă ce am crescut-o.Sunt mini-baschet. A durat ceva până au ajuns aici, a fost trecută perioada romantică a primei atingeri a mingii de baschet doar de dragul jocului. Îi simt cum cresc, îi simt pe părinții lor din spate care se schimbă și ei, le simt ambițiile, curajul, dorința de afirmare. Și știi ce? Nu e nimic rău în asta, absolut nimic greșit. E un drum, baschetul e un instrument al vieții, nu un scop în sine. Are locul lui în viața fiecăruia. dar necesită curaj, determinare și total angajament. E timpul acțiunii, gata cu lamentările. Copiii-creatori au crescut. Ei dictează filonul principal al drumului de urmat, noi toți suntem aici să-i susținem, îndrumăm, dar nu uita, EI conduc filonul principal al supraviețuirii. Cu ăștia nu poți să te pui, să-i tot dădăcești de la spate, să-i încarci cu angoasele și fricile tale, nici cu ambițiile tale nu poți, căci au ambiția lor, voința proprie, complet diferită de a ta părinte înțelept. Chiar așa...fii înțelept și învață! EI sunt diferiți de orice au fost până acum vreodată. E observația mea derivată din observare, din atenția ce le-am acordat-o în toți acești ultimi ani. E o sugestie directă ce ți-o dau aici, să nu crezi că le știi pe toate, de fapt habar nu ai. Știi doar ce era în anii ’70-’80-’90, dar hei, acum nu mai e valabil. Uită-te ce e în jur, fii sincer cu tine, viteza lucrurilor a căpătat o accelerație fără precedent, noi realități sunt în joc. Chiar și baschetul e altul, același dar cu reguli noi, mai mult dinamice, mai altfel decât romantice ca și pe vremea ta. Pur și simplu lucrurile se schimbă, odată cu tine. Viața întreagă e schimbată. Lucrurile au căpătat niște dimensiuni diferite, doar asta îți spun. De obicei nu dau sfaturi, doar acționez, nu este timp de lamentări și întoarceri ale trecutului, nu e “timp” de așa ceva. Alinierea la noile linii de câmp și dă-I bice, la drum. De ce am scris totul aici? Habar nu am. Probabil îmi stăteau în minte de mai multă vreme, trebuiau spuse, așa în felul meu. Acum, am decis să fiu limpede în ce am în emoții și gândire, ți-am dezvăluit o parte din sufletul meu, am ridicat un colț al cortinei ce se deschide peste scena dramatică a inimii mele. Nu găsesc cuvinte potrivite de final, nicio apoteoză, nimic, nu tu epilog sau final glorios. Doar viață, continuare pură și perpetuă. Așadar cu bine sportivule, antrenorule, arbitrule, mama/tată de sportiv, sau simplu spectator/susținător al instrumentului vieții, pe nume baschet. Eu sunt gata să învăț de la ei, sunt gata să îmi verific și experimentez creația. Tu ești pregătit? Aleluia! Coachzen 14.12.2014