Jazul, oh, jazul!

Jazul, oh jazul…! Jazul sună în fundalul urechilor molcom, cald și amplu, o senzație de bine, de calm îmi inundă simțurile, o nouă lume se deschide ca la o comandă, în spatele undelor melodice, parcă vibrația pianului ar determina ca printr-un miracol și decisiv, realitatea, oamenii din jur. Trompetele se tânguie ca niște amorezi refuzați în ultima clipă, de către o femeie cu personalitate și pretenții. Ce bine că jazul a fost inventat, Doamne! Bănuiesc că lumea ar fi fost văduvită de un stil muzical fără egal. Și ce e lumea fără muzică, fără rock sau fără swing? Dar mai ales fără blues, ce apocalipsă, vezi-ți de treabă domnule, e ca și când nu ar fi munți înzăpeziți pentru schiori sau râuri limpezi pentru însetați? Nu e nevoie de sfârșitul lumii când nu există încă un început, nu-i așa?! Ei bine lumea pentru mine nu poate începe fără jazz, de altfel, sfârșitul ei e conținut în începutul primei note grave a basului grav, amplu, al oricărei melodii. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, oamenii de știință cu oareșce umbră de crezare, au demonstrat că începutul lumii ar putea fi un big-bang, adică nota gravă a unei chitare sexy, chiar și denumirea începutului lumii e una de ordin muzical sonor. Ascultă doar: - Big…bang! Ești dus cu gândul la clopotul primordial. Fără îndoială, lumea gravitează în jurul muzicalității, a sunetelor, există o dimensiune întreagă a muzicii, o vibrație a universului ce face ca și planetele să cânte, fiecare obiect sau ființă este susținută material de către muzică, ai auzit și tu pe internet sunetele fiecărui corp ceresc din sistemul nostru solar cum cântă? Precis că da. Jupiter cu sunetul ei grav, Marte cel tribal, Venus și Neptun, Soarele. Nu doar că sunt susținute de muzică, ci ele sunt muzică. Tu, eu, ei toți, frigiderul din bucătărie și trifoiul din ogradă suntem muzică în forme din ce în ce mai încremenit materiale. Totul e vibrație, iar vibrația înseamnă muzică. Prin urmare fiecare om e un anumit fel unic de muzică. Doamne, dacă ai putea asculta corpurile omenești, oamenii! Aborigenii australieni spun cum că lumea e un cântec, iar fiecare își aduce cântecul lui în lume, îl cântă și pleacă mai departe spre alte lumi muzicale. Simfonia lumii e însă, una comună, universul întreg vibrează, deci emite ceva, nu contează ce, important e că dă. Ai putea bine mersi să te întrebi ce vrea pulică ăsta de povestitor să-mi zică?Ce dorește ăsta cu o asemenea introducere ciudată neauditivă? Ai avea tot dreptul, de vreme ce povestea aceasta îți acaparează atenția ta prețioasă. Ai fi îndreptățit să te întrebi, e corect. Ei bine, află că habar nu am ce vreau să îți transmit, încă nu știu care din povești ți se potrivește, în fapt, nu am nicio poveste anume de redat ție, poate doar un cântec, dar acesta nu-l poți reda cu ajutorul furnicuțelor ăstora cu pretenția de litere, chiar și așa înșiruite suficient de ciudat. Nu am una poveste de zis, am toate poveștile de cântat. This is the jazz, baby! Atunci când scriu, eu sunt doar arcușul, care de unul singur, nu scoate absolut nici un sunet, abia la apariția viorii, dintr-o dată, toate melodiile apar ca la un semnal subtil. Vioara împreună cu arcușul nu numai că reprezintă un potențial infinit, ele două sunt chiar femininul și masculinul în perspectiva concepției. Amândouă sunt un fel de promisiune dulce, dar doar împreună. Singure, nu au nicio valoare. Tu ești vioara, cititorule, ești femininul infinit, plaja pe care, cu bățul umed eu scriu semne pe nisip, în timp ce marea, cu tumultul ei tenebros orchestrează în fundal un blues cosmic alambicat. Trebuie să înțelegi că eu singur sunt nimic fără tine, iar tu fără mine nu ai nicio noimă. Povestea asta nu e a mea, e în aceiași măsură și a ta. Hmm, oh… ce gând halucinant și dulce. Așa că ar fi bine să fim prieteni noi doi, că altfel… Hopa hop și de la capăt! Până acum am reușit să îți spun că ești muzicalitate. În tine e o melodie unică, o combinație sonor-geometrică a universului de tip unic, fără egal în tot restul universului acesta imens, ce se străduiește a fi cântată prin tine. Nu ai ce face, așadar, poți detona bombe, chiar și omorî oameni și extermina specii, poți mângâia florile și strănuta în biserică, muzica strănutului tău apoteotic țâșnește din tine prin geometrii subtile, spre a-ți potoli setea de simțire. E ceva de neevitat, gradul entropic muzical crește odată cu rafinarea ta ca și cântec, spre armonia orchestrei naturii din care faci parte fără nici un pic de îndoială. Ești solistul subtil al unei orchestre miraculoase, ce vibrează ritmat sau nu, dar permanent, chiar și când tu nu auzi acordurile armoniei sunetelor. Îți melodicizezi partea ta de partitură, corpul tău e făcut din muzica lovindu-se de vid, ești granița dintre nimic și tot. Uau, na’ c-am zis-o! în orice caz, nu în fiecare zi ți se spune că ești un cântec, iar de această dată nu metaforic, ci efectiv material. Sau mă rog, în măsura în care putem vorbi de materie în acest univers spectral melodic. Curgerea ta spre materie se face prin muzică și geometrie, forma ta e pură geometrie fractală, e muzică susținută în ritmicitate de către trilul visului în care tu visezi materia. Dumnezeule! Ești capabil de atâta măreție sonoră, pur și simplu ești un dumnezeu al sunetului, al armoniei acordurilor. Deși tu ești maestru în ale afoneriei, ești totuși cel mai desăvârșit compozitor din lume. Practic TU ești lumea, îți mărturisesc acum sincer ceva ce nu am zis nimănui încă. Lumea trăiește în tine, nu tu în lume. Dacă poți să înțelegi acest minunat adevăr, ai de PLM, ai atins iluminarea muzicală perfectă. Lumea nu există înafara ta, realmente nu poate fi decât într-un univers al tău creat și recreat perpetuu, odată cu propria-ți curgere în note. Am văzut odată un desen animat splendid cu o crăiasă a zăpezii care avea capacitatea de a țâșnii din palme gheață și zăpadă, practic își crea iarna și arabescurile splendide de gheață de pe geamuri, dealuri înzăpezite. Femeia, crea o lume înghețată superbă. Mă rog, ai prins ideea. Tot așa și tu, formezi lumea-ți cu perfectă realitate, prin melodia ce o eliberezi continuu. Tu nu o auzi decât în zâmbetele celorlalți. Sau în lacrimi. Spectrul muzical e infinit, combinațiile matematice ale notelor tale e fără limite. Sunetele îți țâșnesc ba gutural, ba molcom și fin, aspre sau blânde din toți porii. Porți melodicitatea în forme de o frumusețe și acuratețe sferică, perfectă. Nu mai e unul la fel ca și tine. Potențialitatea ta muzicală e infinită. Sunetele ce ridică piramide sunt și ele în tine, doar încă nu le-ai aflat codul levitației, cheia de boltă spre universuri interioare meditative, ronde, perfect potențiale. Ceilalți oameni vorbesc despre creație și astfel de absurdități. Creația este, dar doar după muzică, iar ea nu e UNA, ci e infinită, nu există bariere în calea creației. Nimicul e și el muzical. Asta te dă pe spate, nu-i așa? Cum poate nimicul fi muzical? E absurd! Ei bine nu e chiar lipsit de sens ce încerc să-ți spun, ia gândește-te! Ca și în ochiul furtunii pornite ciclonic, în acea zonă a tornadei din centrul ei, acolo unde obiectele își încremenesc sunetele, când toate sunt într-o liniște desăvârșită, contrastantă cu vuietul și nebunia vântului turbat ce urlă pe la periferii și smulge efectiv camioane de pe șosele și copaci din rădăcini. Zona aceea nu e una tăcută, e doar liniște. Tăcerea nu există, liniștea da. Liniștea e muzicală și ea. Nu poate fi redată decât în absența zgomotelor de orice tip. Obiectivul neatins al atâtor meditatori de înaltă practică, liniștea nu e decât intersecția undelor sonore de semn contrar, care se anulează una pe alta, fiecare pe fiecare, rând pe rând. În acele zone puternic energizate, muzica se întâlnește cu antimuzica și cade în liniști perfecte. Se întâmplă în jazz, sau în altceva, când trompeta cedează locul viorii, sau saxofonului, îi predă inițiativa temporar însă, urmând a-i susține isonul undeva în fundal. Liniștea e astfel chiar și ea o vibrație, astfel, ea este și muzică totodată. Din această cauză luna nu întâlnește pământul decât în liniști mareice ample,de o frumusețe senzațională, soarele mângâie pământul în aurore boreale. Dacă îi permiți și ești suficient de atent, o poți asculta. Uneori poeții o văd, muzicienii o ascultă și ei în mijlocul tumultului lor creator. În propriile lor tornade ale vieții… . Însă jazul, oh jazul…! Coachzen 12.12.2014