Dragon story

Nu știu dacă știi, dacă cunoști faptul că dragonii sunt ființe mitice, care cuprind toate însușirile egoului oamenilor. Atunci când întâlnești un dragon, îți întâlnești animalul ce-ți sălășluiește în inimă. În funcție de ce ai acumulat acolo, iubire, ură, furie, frică, limpezime, căldură sau ranchiună, teamă, disperare, dragonul îți va reflecta precis și fidel imaginea interioară. De aceea e dificil să-ți reziști ție însuți, este foarte periculoasă această întâlnire, între tine și dragon, marea majoritate a oamenilor nu-și întâlnesc niciodată în timpul vieții dragonii proprii, ei preferă ascunderea lor cu orice preț, privirea cu limpezimea și claritatea sincerității în ochiul dragonului e considerată absolut de evitat. Este periculoasă de ordin mortal, iar oamenii se tem de moarte ca de dracu’, de aceea evită chiar și menționarea numelui de dragon, în fond e doar un animal mitic, inventat undeva în străfundurile istoriei chineze parcă, sau japoneze. Naiba mai știe ce și cum, în fond de ce să-ți bați capul cu asemenea gânduri despre dragoni? Ce, zmeii noștri nu-s destul de buni? Sau Ghionoaiele și Mama-zmeilor. Hehee! Am întâlnit însă propriul meu dragon. Mă crezi? Poți să-l denumești cum vrei, zmeu, dacă te înspăimântă mai puțin, dar îți zic, zmeul meu de tip dragon e la fel de real și material, ca orice lucru din viața ta cotidiană. Pe de altă parte, dacă mi-am întâlnit zmeul meu, oare asta mă face Făt Frumos, oare? E posibil, huh, ce faină idee!? Deja mă simt mai bine, pur și simplu prezența unui zmeu în viața mea, mă poziționează automat și implicit pe o poziție privilegiată, de invidiat, anume cea de Făt Frumos, personajul sanctificat și canonizat din basmele noastre populare românești. Cred că nu aș putea fi vreun curtean oarecare, o babă sau vreun slujitor oarecare la curtea lui Verde Împărat, nu-i așa? Nu e demn de mine. Bleah! E evident că sunt Făt Frumos. O să înțelegi curând și de ce zic asta. Ai rogu-te răbdare oleacă. Cum ziceam, mi-am întâlnit dragonul, acela care mi-a înfățișat fiara ce zace în inima mea. Uau și încă cum! Era o vreme noroasă, ploaia stătea să cadă, plutea așa o umezeală rece, de noiembrie târziu, fusesem foarte solicitat la serviciul meu de dimineață, calculele facturilor și urmărirea lucrărilor de reparații cu care eram însărcinat, lucrul greu cu oameni nebuni, rigizi și lipsiți de inteligență, lacomi și inflexibili, mă rog, știți voi despre gen de oameni cotidieni vorbesc, mi-au indus o stare de oboseală și iritare cu care, fără să vreau, am dus-o și la antrenamentul de baschet al copiilor clubului Together, pe care îl conduc ca și antrenor. Într-un fel sau altul mă simțeam obosit în ziua aceea, de obicei găsesc plăcere, amuzament și energie pentru antrenamentele mele, iubesc ce fac, iubesc copiii și zburdălnicia lor, dar, în acea zi nu eram pe acea frecvență a jocului. În mintea mea se adunau exerciții performante, tot felul de execuții savante, realizări și obiective, în orice caz, nu eram eu, cel pe care îl cunoșteam. Dumnezeule, chiar acum când povestesc asta, mi se zburlește pielea pe antebrațe! Am început așa cum făceam în fiecare antrenament, am fluierat o dată din fluierul meu de antrenor adunarea, copiii vioi și neastâmpărați, păreau că nu știu nimic din ce era în sufletul meu, pe ei nu-i interesa starea mea mai precară de ordin psihic, pe ei nu-i interesează nervii sau oboseala ce se acumulase în mine de-a lungul zilei, ei nu știu ce tâmpiți întâlnesc eu în fiecare zi, deh, nici nu trebuie, de fapt, ce treabă au zmeii ăștia mici de șapte, opt și nouă ani!? Fiuuuuu! Fluierul meu a răsunat a doua oară în sala de sport, de data asta cu mai mare stridență. Cei mai cuminți deja s-au strâns în cercul de la centrul terenului, acolo unde ne privim în ochi și comunic cu copiii, ceilalți mai neastâmpărați păreau că ignoră oarecum semnalul sonor și încă mai driblau mingea între coșurile laterale, chiar și după binecunoscutul semnal de începere a antrenamentului. - Nu se aude băi!? Hello, nu e destul de clar fluierul? La tensiunea deja preexistentă de la grijile și problemele zilei mele, se mai ridică una cu un grad mai înalt de frecvență a mâniei. Altădată calm, însă acum nervos mocnit, cu o aură oarecum mai închisă de cât i-am obișnuit pe copii, mă răstii la Victor, un băiețel cu vârsta de nouă ani: - Băi Victore, ce nu e clar băi?! Ai nevoie de invitație specială, tu nu auzi fluierul meu, ce naiba?! În liniștea creată așa brusc, după intervenția mea cam dură, ochii copiilor și-au îndreptat razele laser spre mine, ca la un semnal. Urlasem efectiv! Numai Victor, părea ca nu aude nimic, mai mult, bătea mingea în continuare și arunca picioare în dreapta și stânga, îi înghiontea pe Gabi și Sașa, alți doi copii din grupa celor mici, niște gemeni neastâmpărați. Victor, părea că nici nu mă aude, nici nu mă vede, își vedea de ale lui, era singurul care ignora complet nu doar autoritatea mea pusă acum sub semnul întrebării, ci chiar și prezența mea ca persoană. Pe margine, părinții priveau în liniște absolută scena ce se desfășura cu repeziciune. Sunt convins că ei trec zilnic prin asta, sunt și eu părinte și-i simt, știu când fermitatea și autoritatea părintească este atacată direct. Așa ca și acum. Dar acum era vorba de mine, de Făt Frumos –antrenorul, iar asta e altceva. Copilul se apropia spre grupul copiilor din centrul terenului, încet, în nici un caz în ritmul și cu promptitudinea cu care aș fi dorit eu. Nici vorbă, el era la joacă, în fond și la urmei, el a avut și el o zi de tot căcat, plină de regulile școlii și al altor activități școlare și nu numai, dar obligatorii sută la sută pentru el. Pe el nu l-a întrebat nimeni: - Victore, ai chef azi? Te doare ceva? Vrei matematică, franceză, activități practice, manuale și ascuțitori, îmbrăcarea, dezbrăcarea la sport, fuga la masa, vezi de teniși să nu-i uiți, ți-ai legat șireturile,ai aruncat ambalajul sandvișului la gunoi, ai terminat de mestecat, treci la tablă, liniște, mănâncă, nu sorbi supa cu zgomot, unde ți-ai lăsat fularul, iar ai uitat temele la școală, ce e cu cerneala aia pe cămașă, ai luat nota zece, ce e cu nasturii ăia descusuți, cine te-a îmbrâncit, ai fost atent la doamna învățătoare, taci, spune, mănâncă, liniște, mișca naibii de acolo, ce dracu-i asta, pantalonii nu-s ai tăi, precis i-ai uitat la sport acolo… și alte asemenea. Cu toate astea în spate, Victor s-a apropiat de centrul terenului molcom și cu ochii dinadins în podeaua sălii, pironea ceva imaginar acolo în jos dreapta, undeva vag așa. Eu eram deja mânios, așteptam să văd cum își târâie picioarele spre centrul terenului, încet, fără nicio grabă, de parcă mă sfida dinadins. Cel puțin așa mi se părea mie. Tensiunea din mine, creștea cu viteză uimitoare. De obicei, în cazuri de nesupunere, greșeală, neatenție, pedeapsa mea e că îi pun pe făptași pe banca de pe margine, sau îi dau respectivului o serie de câteva flotări, o tură de sală de alergare, sau ceva semănător, dar acum? Nici măcar nu începuse antrenamentul. În fața cercului copiilor, a privirii lor atente și limpezi, a ocheadelor părinților de pe margine extrem de așteptătoare a ceva, nu știu ce, eram într-un moment de mare cumpănă. Sincer. Habar nu aveam cum să reacționez, eram prea furios și nu-mi dădeam pe moment seama, că port toată furia complet nelucidă a zilei și a tâmpeniei „celorlalți”. Copiii nu aveau nicio vină. Era o lipsă de luciditate temporară cu care nu m-am mai întâlnit niciodată. De aceea continuai: - Băi băiatule, tu ești surd? Ei bine, Victor a ajuns la centrul terenului și el, în sfârșit. El era foarte atent de fapt, el era atent la baschet, la acum, exact la acel moment, eu eram în trecut, la resentimentele trecutului zilei. Pfoai! Iar atunci când copilul a ridicat privirea înspre mine, exact în acei ochi albaștrii lacrimă, atunci mi-am văzut dragonul. Era acolo, în acea privire albastră, fără nicio pată. Copilul mă privea cu ochi de dragon, feroce și pătrunzătoare cum nicio privire pământească nu poate fi. Pentru prima oară în viața mea am simțit că îmi fuge preșul de sub picioare, mă simțeam scanat din tălpi până în vârful capului. Era atâta intensitate acolo, doamne! În ochii copilului dragon mi-am văzut ura, nerăbdarea, furia, prostia, lipsa de discernământ, avântul inutil, nervii, mânia oarbă ce derivă din falsa autoritate, agitația, lipsa de calm și de înțelegere, opacitatea mentală și emoțională, lipsa de tact, de afecțiune, orbirea temporară. Am văzut astea toate într-o fracțiune de secundă, crede-mă, reflectate toate în ochii copilului. Nu s-a zis nimic. Pur și simplu, am plecat ochii dintr-o dată, copilul s-a întors brusc, și-a luat mingea și în dribling nestingherit a început să arunce la coșul din dreapta a sălii, fără nici un cuvânt în plus. Nu se uita nicăieri, era pur și simplu mingea, nu dribla mingea, era mingea însăși, se autoarunca la coș cu atâta pasiune, cu atâta implicare încât eu am rămas așa cu o grimasă tâmpă pe chip. Am realizat că ce făcea e absolut normal și firesc să facă. Și așa, dintr-o dată am înțeles totul. Am priceput ce vroia să îmi arate dragonul, am priceput ce mi-a reflectat. Te rog să mă crezi că am înțeles totul în acel moment. Nu doar că nu l-am pedepsit pe copilul acela cu ochi albaștri, nici vorbă, am cerut celorlalți copii să joace un joc de aruncări la coș, pe care l-am botezat “pizza”, un joc în care copiii pornesc din centrul terenului spre cele două coșuri principale ale sălii de baschet, plus cele patru laterale auxiliare. Copiii au prins jocul și l-au inclus și pe Victoraș cel care a ascuns privirea de dragon imediat, râdea din tot sufletul și își schimbase imediat starea de oboseală în una de joc și veselie. Era fericit și bucuros. Antrenamentul a decurs foarte frumos, copiii au jucat cu pasiune și determinare în toată ora de antrenament. Totul a mers bine, a decurs cum nu se poate mai bine și pentru mine, starea mea de oboseală trecuse ca prin farmec, mă simțeam proaspăt, clar și limpede în orice făceam, în fiecare decizie a mea, fermitate în fiecare fluier. Copiii m-au ascultat cu totalitatea atenției lor, așa cum au făcut-o întotdeauna, de altfel. Dar ceva se întâmplase. O mare schimbare avusese loc de data asta în mine. În acea privire a dragonului, mi-am văzut toată starea. Și știi ce? Privirea dragonului a determinat să se întâmple ceva profund înăuntrul meu. Am văzut dragostea. Pentru întâia oară, mi-am văzut dragostea. De atunci, nu mă mai satur privind-o în fiecare ochi de dragon ce-mi trece prin fața vieții mele. Coachzen 11.12.2014