Armonie, aleluia, poc și bum

Nu există nouășnouă la sută armonie. Ea ori e, ori nu, la fel ca și adevărul. Nu poți să accepți un adevăr parțial, el ori ți se revelează întreg, ori te lipsești de el complet, dă-l în pisici de adevăr. Nu există jumătăți de măsură nici în dragoste, aici e și mai drastic decât oriunde, timpul ei fiind întotdeauna un timp prezent. Nu poți să spui nicidecum vreodată cuiva: - Mâine am să mă îndrăgostesc cu siguranță. Voi iubi! E o tâmpenie mai mare decât tine însuți, sper că realizezi, cei care au iubit cu adevărat pot confirma asta, deși o iubire trecută e ca și o bășină trasă după o cină insolentă cu fasole și varză acră. Ea pute, cu cât e mai veche și mai bine depozitată în rastelul de fier al amintirilor tale. Nu intenționez să fiu cinic, nu asta e ideea acestei povestiri. Doar puțin sarcastic tot sunt, sper că poți ierta asta, dar nu malițios, nicidecum. Scopul meu nedeclarat decât acum, e să te aduc în prezent, chiar dacă asta te mai doare pe ici pe colo, nu există iubire fără o doză de durere, nu e posibilă, vei vedea, atunci când ești în situație, îți vei aminti de vorbele mele. În fond și la urma urmei, când iubești, ești total vulnerabil, ești complet dezvăluit în fața vieții, mai devreme sau mai târziu tot o vei încasa. Această vulnerabilitate e unica ta ocazie să te întâlnești. Însă știi ce? Nu contează durerea, fiindcă atunci când iubești cu adevărat, durerea nu mai e percepută ca și durere, e o moliciune măruntă și fără însemnătate. Cam ca și o pișcătură de țânțar, însă făcută cu dinți de crocodil. Rana ce rămâne după pieirea iubirii, e doar agățarea ta de ideea iubirii. Cel care iubește este cel mai prezent om cu putință, numai cel care suferă vreo durere acută, mai e la același nivel al prezenței. Iubirea înseamnă prin urmare ne-timp. Îți dai seama ce zic eu aici?! My god… Cel ce iubește până peste urechi, e cel care iese înafara timpului, dragostea fiind eternă, putem să-i zicem așa, nu? La urma urmei, înafara timpului, nu există mâine sau ieri, aceste concepte larg acceptate de către societate, de către lumea din jur ca fiind baza acestei lumi, par a fi brusc, derizorii. Eternitatea e în această accepțiune, un ne-timp, sensul cuvântului este redundant, își pierde înțelesul. De fapt, iubirea nu te cuprinde, ci ea se exfoliază din tine cam ca o ceapă, tu ești iubire, doar că atunci când ea îmbobocește înăuntrul tău, floarea ei, emană un parfum fenomenal. În acei aburi ai simțirii, te pierzi. Atunci când ești iubire, lumea, timpul, tot ce până de curând, îți părea a fi „jurul” tău, piere. Există ceva aburos, cam cum ar fi copacul, sau el, sau ea, sau celălalt, însă aceste forme sunt umbre fără consistență, ce e dincolo de iubire, nu mai poate fi descris de cuvinte, tot restul se transformă în poezie, chiar și ea devine o zicere a necuvintelor. E însă, tot la un pas distanță, înapoia iubirii. Poezia e pentru iubire, cam ca o Fata Morgana după care tot aleargă la infinit. Totuși, ea, poezia este cea care se apropie cel mai mult de dragoste, la câte un moment anume, pare că atunci când o prinde și îi atinge rochia vaporoasă, chiar când crede că a prins-o însă, atunci când poezia deschide palmele, acolo în pumni nu mai e mai nimic, decât doar o umbră ce dispare instantaneu în linia norocului palmei. Iubirea se evaporă instantaneu scurgându-se spre memorie. E foarte volatilă. - Știi de ce iubirea e percepută în inimă mai iute decât în cap? Ea e în vibrații mai palpabilă decât în gând, căci scade în frecvența de vibrație, spre sentimente. Pulsează odată cu sângele tău. Mai târziu ajunge la cap, cu un anumit decalaj fi. Pentru că atunci când te gândești, când începi să analizezi, iubirea dispare instantaneu. Ce rămâne e doar o amintire, iar asta e ceva cumplit, cea mai modernă închisoare construită vreodată de către om. Din păcate. Iubirea nu are ce căuta în amintiri. Acolo sunt doar gândurile, cum să poți confunda iubirea adevărată cu gândurile despre iubirea adevărată. Ele două sunt ca și copacul și umbra lui în soare. Oricât s-ar strădui umbra, nu poate arde la intensitatea soarelui odată cu copacul. Abia când se întunecă, umbra dispare fără urmă. La fel și dragostea, dispare la apariția norului gândului de raționalitate. Aleluia poc și bum! Coachzen 28.11.2014