Lecție de fizică mucoasă

- Ție îți place muzica, Coruiță? - Îmi place, chiar foarte mult. Mai ales cea ritmată, tot ce se aseamănă cu pulsul inimii umane? - Aha, deci de-aia închizi ochii atunci când asculți ceva ce-ți place, m-am prins! Te-am observat atunci când asculți ceva de-al tău, știi tu, alea…melodiile tale pe care le asculți uneori, atunci închizi ochii și parcă ești în altă lume câteva minute, te știu eu pe tine… - Când muzica răsună în lume, Șerare, chiar și pietrele levitează. - Ce-i aia levitează, Coruiule? - O plutire în aer, levitația e inversul gravitației. Uite, aici e o chestie foarte interesantă, vrei să-ți spun? - Da. - Levitația e o forță care se opune gravitației și e de mărime egală, doar de semn contrar. Lumea fizicii o ignoră, sau se face că nu e. dar cum ar putea să nu fie? Tu ești micuț încă, dar în clasa a noua, vei învăța legea de bază a fizicii, gândită prima oară de Newton, poate ai auzit despre el, care postulează următoarele legi: “Legile lui Newton (sau principiile fundamentale ale mecanicii) sunt trei legi ale fizicii care dau o relație directă între forțele care acționează asupra unui corp și mișcarea acelui corp. Ele au fost enunțate de Isaac Newton (bazat și pe studiile lui Galilei) în lucrarea sa Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687). Aceste legi formează baza mecanicii clasice” În ele se spune despre corpuri, despre forțele ce acționează asupra lor. - Când eram elev într-a noua, la mine în clasa aia de la școala din Mediaș, orașul unde am copilărit și am învățat, ascultam fascinat profesorul care ne vorbea despre Newton, omul acesta englez și despre descoperirile sale. Și m-am tot gândit la legea aia cu forțele, e denumit principiul III al dinamicii…el zice următoarele: “ ” - Coruiță, e un pic cam greu pentru mine, prea multe legi…nu prea înțeleg, te rog spune-mi mai simplu. - OK, uite despre ce-i vorba, orice corp de pe acest pământ, este atras înspre centrul pământului, forța cu care este tras, se numește Greutate, și e o forță ce acționează de la tine înspre pământ. O simți și tu copile, atunci când sari spre coș, la baschet, nu-i așa? Ceva te trage inexorabil înapoi. Zuruck, visa, back. - Da, desigur, sar și revin în scurt timp pe pământ. Toți fac așa. - Noa’, vezi, acum descoperi această forță, care e în funcție de masa ta. - Ce masă? Că nu e nicio masă acolo, nici scaune. - Masa unui corp este o caracteristică cum să-ți spun…e vorba de o anumită cantitate de materie ce o conține. Uite, de exemplu eu sunt mai mult ca tine, sunt un tip solid, înalt și masiv, ni ce cur mare am… - Hahahaha, râse Șerar scurt, da, ești “huge” Coruiță. Conți multă materie, va fi greu să scapi de ea când vrei să zbori. - Corect Șerare, ai prins ideea…bă cochilule, câteodată mă uimești cu ascuțimea replicilor tale. Mai tot timpul, de fapt, în fine, fii atent mai departe. - Când stau liniștit cu burta la soare pe plajă, cu puța-n sus, scobindu-mă în nas… Aici Șerar râse zdravăn, la replica mea automiștocară (semn de inteligență, nu-i așa?!) - …atunci pământul, din imensa lui preocupare de a nu mă lăsa în pace, mama lui…, mă ține lângă el cu o forță…una…cu care îi ține pe toți enoriașii, de fapt. Ah, și pe votanți, am uitat. Știi tu, ăia de merg tot timpul și pun ștampila din patru în patru ani, sau atunci când interesul elitelor cocoțate social la vârf, în diferitele țări, o cere ca să mai jecmănească pulimea cu câte ceva legi așa zis, importante. - Deci mă ține cu o forță cu care mă tot lupt, mai ales de când am depășit patruzeci de ani, și mă iubește tot mai tare, se pare, căci mă ține tot mai strâns, odată cu fiecare felie de șuncă pe care o halesc. Sau jeleu. - Coruiță, fizica ta mă amuză. Continuă, te rog. Încep să pricep mai limpede ce zici. - Așa, ia să vedem unde am rămas, căci am tendința să o iau pe uleiosu’, atunci când vorbesc cu tine. Dacă nu râzi oleacă, atunci nimic nu mere’. Nu-i așa, Șerare?! Copilul mustăcea a zâmbet cu toată gura roată. Fizica asta, pesemne că-i plăcea, era pe gustul lui copilăresc și mucalit. Copiii au tendința naturală de a râde, de a fi veseli, din această cauză esențială, școlile și sistemele de învățământ au ratat. Societatea întreagă a eșuat, a luat-o înspre direcția morții, nu a vieții. Totul e foarte mohorât, școlile sunt închise, terne și lugubre ca niște morgi, dar mai ales, educatorii sunt lipsiți de umor și învățătura lor(dacă e), de savoare. Dar mai ales, dintre toate, nu e veselă. Copiii nu-s nicidecum butoaie în care depozitezi cunoaștere, ei nu-s hard-discuri moarte care doar înregistrează ca niște recordere, nu-s recipiente informatice în care imprimi științe, memorii și tot felul de enciclopedii. Eu îi văd ca niște ființe vii, nu executante, ci generatoare de viață, de universuri. În fine, cred că umanitatea trebuie să-și schimbe totul, în primul și în primul rând, ea ar trebui să se oprească odată complet, să râdă una bună, să țopăie în ploaie cu picioarele goale și să regândească ulterior totul sub forme mai puțin serioase, cu mai mult umor. Deh! Sunt doar imaginațiile mele. Șerar mă privea fascinat, cu ochii deja mijiți de la râs și veselie, așadar continuai, luând această atitudine a lui, drept îndemn nemijlocit. - Cu cât depășești o anumită vârstă, femei sau bărbați, nu contează, începi să iei kile, așadar pământul te trage tot mai tare spre el, odată cu îngrășarea ta. E fizică pură dom’le! Nu fabulez. Pământul acționează cu o forță din ce în ce mai mare cu cât îmbătrânești, sau mănânci mai multă șuncă. - Dar dacă mănânci „brownies”? Pământul te mai iubește? Întrebă Șerar plin de speranță, căci îi plăceau „negresele” cu bucățele de ciocolată, alea de le iei de la Lidl. Știu că îi plac foarte mult, le-ar mânca pe toate șase odată, numai să îl lase mama lui, Diana. Se linse așadar pe buze, acolo de unde mătură cu vârful limbii urmele de gând ale negreselor. - Da, desigur că te iubește pământul, pe tine te iubește absolut orice faci, doctore! Încearcă totuși, să nu mănânci chiar doișpe deodat’, adăugasem eu, ironizând oleacă Șerarul vesel și simpatic. - Noa’ bun Coruiță, dar cum rămâne cu levitația aia? Aia ce-i? - Cum spuneam, gravitația este forța care te trage spre centrul pământului în funcție de masa ta, de cantitatea de negrese îngurgitate de-a lungul timpului vieții tale. Și șuncă. Levitația ar cam hi aialaltă forță, care te trage în sus, opunându-se primei. Remember, fiecare forță, are opusul ei, egală în conținut și de semn schimbat cu cealaltă zice Newton ăla. - Pot zice că levitația e forța aia care te împinge de la pământ înspre cer, zicându-ți: du-te-n pizda mă-tii! - Având în vedere că nimeni nu levitează pe nicăieri, poate doar fachirii ăia șmecheri care folosesc trucuri ingenioase ca să te prostească pe tine, zboară la un metru deasupra pământului cică și calcă pe jar, ei bine, cum nimeni nu levitează, presupun că pământul totuși, nu înjură. Chiar mă gândeam eu că nu, ce naiba, îl știu blând și răbdător, calm și cumsecade. - Coruiță, totuși, la câți tâmpiți cunosc eu, ar cam trebui să înjure câteodată. Ce zici?! - Da, ai dreptate, ar mai trebui să îi bage-n mama lor de idioten pe unii, să le dea niscai levitație, tocmai ca să o ia ăia din loc spre nori, să nu se mai întoarcă prea curând. Noa’, ce crezi că au inventat oamenii, doar ca să nu îi zică levitație la forța aia ce se opune gravitației? Ghici! - Nu știu, habar nu am. - Antigravitație. - Pfoai, Coruiță, ce ditamai invenție! - Da, oamenii de știință sunt grozavi, inventează chiar și lucruri care nu-s, iar asta îi face tot mai misterioși și plini de importanță. Meseriași, nu alta. Cumva trebuie să justifice banii care-i pompează guvernele în acele studii comandate. Nu mă prea pricep așa bine la fizică, așa că mă limitez la sfera pe care cât de cât o pot cuprinde cu mintea mea. De ce să inventez lucruri care nu-s? Ce sens ar avea? Seamănă cu ceva foarte visător, fără substanță, complet nefolositor. Sau poate da, cine știe, în măsura în care visele sunt considerate folositoare. Ha ha, aici pisicologii ar susține ideea, o ora de psihoterapie și interpretarea viselor, costa de numa’. Ai de p.l.m., nu am văs’t psiholog sărac încă. Ãia câștigă foarte bine de pe urma viselor po(pula)ției. Cu cât visează țugulanul mai mult, cu atât psihologii îi levitează de bani mai tare. Ce cool! Funcționează motoru’ social de numa’. Se pare că legea acțiunii și reacțiunii forțelor din principiul al trei-lea al dinamicii, chiar funcționează. În orice caz, atunci când istețul se întâlnește cu prostul, există și gravitație și levitație concomitent. Unul îl levitează pe celălalt de lovele, iar păgubașul este gravitat spre pământ, adică la faliment. E dură viața, nu-i așa Șerare? - Coruiță, tu ai început de la muzică și ai ajuns la falimente. Chiar că o iei pe ulei, însă știi ce? Îmi place cum aluneci. Ha ha ha! Șerar se amuza de ce povesteam eu, cred că pricepuse cumva, cam cum e cu principiile și postulatele newtoniene, mai bine ca la școală. Naiba știe, însă tipul acesta de zece ani, are dreptate, am darul să o „iau pe ulei”, să alunec frumos pe gheața ideilor, patinez și ajung de la una la alta, fără îndoială că ajung cam pe unde vreau mușchii mei. În fond e povestirea mea, iar când am chef să mă amuz, alunec cum doresc. Ideea e să alunecăm împreună și să râdem de toată șandramaua seriozității sociale ăsteia de căcat. Tu ai observat că umorul izvorăște cel mai bine din situațiile paradoxale, atunci când nu ai voie să râzi, când se presupune că nu e permis să ai un atare comportament, de parcă a râde e interzis în anumite situații, e complet condamnabil de către membrii societății? Îți dai seama cât de tare am deviat psihologic, noi oamenii, de-a lungul așa zisei, evoluții?! Spre exemplu, cel mai mult îmi venea să râd în biserică și la școală. Acolo unde nu era permis cel mai strict, asta. Pe mine mă umfla râsul taman acolo mai dihai. - Daa, exact așa Coruiță, am observat și eu asta. La unele ore, mai ales atunci când ăștia spun să fiu mai serios, Darius mă face să râd cel mai tare. Mai ales când îi văd mutra și ce fețe face. Acela nu poate fi serios aproape niciodată, mă tot face să râd, de fiecare dată. - Ai văzut?! E corect ce zici, Șerar. Și eu râdeam la ore de numa’ numa’, îmi aduc aminte de parcă e acum, începeam să mă hlizesc cu unul pe nume Cătălin, un coleg de-al meu cu care stăteam în bancă. Când începeam să râdem, nu ne mai puteam opri, simțeam că mă durea burta de atâta râs, cred că râsul nostru era invers proporțional cu seriozitatea și inflexibilitatea profesorului. Îi observam gesturile și mimica și găseam tot timpul tipare în comportamentul profului, iar când el le repeta, eram pe spate de râs. Copiii au acest dar dumnezeiesc de a descoperi tiparele celor mari și de a râde de ele, punându-le în evidența celor care ar avea teoretic capabilitatea să observe atenți, acelor adulți inocenți, care încă mai există, aceia care au în ei cumva miraculos, copilăria și râsul, veselia și hohotul de voioșie încă nealterat, în softul lor general. Dar sunt puțini ăia. Majoritatea celorlalți sunt morți în ale voioșiei. - Șerare, îmi aduc aminte de un banc, vrei? - Da da da…spune, mă îndemna băiatul să povestesc, cu mare poftă, copilului îi plăceau teribil bancurile mele, bancurile în general. “Ok, cică era Bulă elev într-a cincea, așa ca tine. În timpul unei ore cu un profesor scorțos și lipsit de umor, ca mulți, de altfel, din zilele noastre, Bulă a început să plângă în hohote, așa dintr-o dată. Și plângea frate de ziceai că se rupe cerul, nu alta. Copiii ceilalți, profesorul încercaseră să-l liniștească cumva. Bulă plângea și mai tare, ți se rupea sufletul, nu alta. Cumva - cumva, printre suspine, la întrebarea celorlalți că cică ce s-a întâmplat, Bulă răspunse printre sughițuri că și-a pierdut biluța preferată. Și dă-i înainte cu hohotele și suspinele de plâns. Era dureros de-a dreptul să-l privești: biluța mea, biluța mea…, se tânguia copilul, în vaiete și gemete. Biluța mea favorită, biluța mea dragă…buhuhu…și dă-i înainte cu plânsul și văitatul. Toți copiii, a fel și profu’ începuseră să caute printre bănci, febril și cu zel. Pipăiau cu mâinile peste tot, pe sub bănci, pe sub catedră, pe sub scaune, biluța aia ia-o de unde nu-i, frate! În timp ce colegii și profesorul căutau cu mare energie, se pare că biluța aia, fut-o dracu’, nu era nicăieri. Nu e măi Bulă, nicăieri, biluța aia a ta, spuse profesorul. Bulă de colo care între timp se oprise din plâns și urmărea amuzat ce se întâmplă, îndreptându-și degetul spre nas, spuse calm: - Noa’ lasă că nu-i bai, o să-mi fac alta!” Rareș se tăvălea pe jos de râs. După ce se calmă cât de cât, încă avea un zâmbet fain pe chip, mă întrebă: - Coruiță, asta îmi aduce aminte de mucificatoru’, îți mai aduci aminte și tu? - Desigur, e tipul acela ce a fost la baschet la noi la TOGETHER, Mihnea, a sosit odată la mine, în timpul unui antrenament. Avea mucii întinși peste tot, mai ales între degete și nas, niște dâre mucilaginoase, spaghete nu alta, verzi – gălbui. Se pare că tipul, care era răcit, strănutase și avea mucozitățile ca o pânză de păianjen, întinse peste tot, mâini și față, complet întinse peste tot. Nici măcar nu mi-am imaginat că poți secreta atâția muci odată. Era înfiorător, nu alta. Rareș, râdea din tot sufletul cu o poftă imensă, întotdeauna când povesteam faza asta între noi. Așadar continuai. - Și Mihnea, așa împodobit, ca un pom de crăciun mucos, alerga din capătul sălii spre mine cu febrilitate, să-mi zică ceva, nush’ ce. Eu, când am văzut ditamai grozăvia, prima dată am vrut să o iau la sănătoasa, dar m-am înfrânat cât am putut și am încercat să aflu ce se întâmplă. L-am întrebat, care-i treaba Mihnea?! - Ãăă…Mihai, ce mă fac acum? Era între plâns și explozie, tremura cu șunculițele lui de obrăjori…ăăă…aoleu, ce mă fac?! Mă privea cu ochii în lacrimi, deoarece mama lui, care de obicei se ocupa de asemenea situații imediat, lipsea cu desăvârșire din sală. Era probabil la cumpărături prin zonă, în timpul celor nouăzeci de minute cât dura antrenamentul de baschet al celor mici. Eram consternat, nu alta. Logica mea îmi dicta soluția optimă, anume de a merge, în pana mea la vestiar, la chiuvetă, să se spele de muci, firește. Ce dracu’ să faci în asemenea situație? Mi se părea logic, rațional. Ei bine, lui Mihnea cel grăsuț, logica mea părea să nu-i tragă cu ochiul, pesemne că lipsise la lecția aia. Așadar, după ce mă dădui puțin mai în spate, ca să nu fiu atins de stropii de muci ce pluteau ca niște ghirlande pe ramurile unui brăduleț împodobit cu lănțișoare aurii, elastice și rebele, îi răspunsei jumătate amuzat, jumătate oripilat, copilului mucos. - Baia e în direcția aia! Mihnea, am auzit că au și apă dacă deschizi robinetul. Mihnea, se opri din smiorcăit și mă privea cu ochi limpezi, întrebători, avea o față mirată, contradictorie în aceste momente, oare ce vrea coach să zică? Unde dracu-i mama aia?! De ce nu-i aici să rezolve problema? Buhuhuhu…! Începu din nou să se smiorcăie, dar pașii i s-au îndreptat spre locul indicat de către mine, spre buda din vestiar. În urma lui, pe teren, se puteau vedea, dacă erai un bun observator, două dâre de muci verzi, fine precum două șine de tren transsiberian, peste zăpada proaspătă a tundrei. Coachzen 28.11.2014