Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Sala castraveților murați

O sală de sport din România

8 min lectură·
Mediu
- Mihai, aici pute a castraveți murați! Aceste cuvinte au fost rostite cu glas tare, limpede și răspicat, în mijlocul sălii de baschet, de către Radu, un copil din echipa noastră Tom și Jerry, în vârstă de opt ani. Era turneul de dupămasă, dedicat copiilor cu vârste de șapte și opt ani, organizatorii, prietenii noștri de la clubul prieten bistrițean, pe nume Baschet Club Irbis Bistrița ne-au invitat și noi ne-am onorat invitația, participând din tot sufletul. Noi, cei de la Baschet Club Together Târgu Mureș, ne prezentaserăm la turneul de dimineață cu echipa de “Jerry” la două meciuri, iar dupămasa urma să fie jucat un al doilea turneu, două meciuri pentru echipa „Tom”, adică cei mici. La sugestia copiilor am denumit echipele invers, tocmai ca să derutăm adversarii: - Noi, echipa mai mare(născ. 2005) să fim Jerry, căci Jerry-i mai iute decât Tom! Spuse copilul cu ochii mari și rotunzi pe nume Gabriel. - Iar noi ceilalți, Tom, căci el e mai înalt. Adăugă Mihai, brunețelul zglobiu pe care ceilalți copii îl botezaseră omul păianjen, din cauză că atunci când se arunca pe câte o minge în joc, nu i-o mai puteai lua nici mort-copt. Se agăța cu toată ființa lui mică, dar dârză, de acea minge. Indiferent câți năvăleau peste el ca să i-o smulgă, el nu ceda sub nicio formă, își încolăcea brațele și picioarele pe minge și devenea una cu mingea. O singură unitate. Mihai e fantastic, la fel toți ceilalți, din echipa de copii mici ai clubului Together. Nu știu cum s-a întâmplat să mă îndrăgostesc în acest hal de acești copii, pur și simplu îi iubesc din tot sufletul, fără nicio rezervă. La fel cum și ei pe mine, simt asta în privirea lor, în fiecare gest pe care-l fac. Băi frate, acești copii când joacă, apoi joacă, nu glumă. Nu știu ce se întâmplă la alte cluburi de baschet, dar la Together Baschet Club se joacă baschet de calitate, dârz, sănătos, într-o atmosferă de echilibru mintal, de voioșie, de joacă efectivă. Noi nu muncim, noi ne jucăm, implicați 100% energetic, emoțional, fizic și mental. Eu sunt antrenorul principal, de fapt clubul nostru este o “afacere” de familie, o activitate în care Diana, soția mea Diana, este contabil și manager, mamă de împrumut pentru toți copiii, mai ales în deplasările noastre prin țară, atunci când îi grijește, îi hrănește, îi îmbracă pe micuți de parcă ar fi toți copiii noștri. Și chiar sunt! Rareș este căpitanul echipei de mari, echipa de supermani, acei copii născuți care au vârsta de zece, unșpe și doișpe ani. Aceștia sunt grupa “Superman”. Avem și o „secundă”, Tekla, ea are șaișpe ani și învață cu pasiune meseria de antrenor. Cu toții împreună ,suntem o mare familie. La clubul de baschet Together se lucrează cu sufletul, iar asta se poate vedea în zâmbetul copiilor, se lucrează cu pricepere, iar asta se observă în acele faze din meciuri, când mingea nici nu atinge pământul, imediat după recuperarea defensivă sub propriul panou, mingea e pasată imediat spre cel responsabil cu accelerarea de ritm în atac, tranziția în defensivă se face fără dribling, pas-pas-pas și coș în maximum trei, patru secunde. Uneori chiar două, efectiv replica de contraatac este una letală pentru adversarii contra cărora performăm. Ne antrenăm în spiritul acestor două deziderate – viteză în atac și agresivitate în apărare – iar lucrurile merg bine când te pregătești mii de ore de antrenament în acest spirit. Nu doar antrenamente, ci practica rezultată în jocurile oficiale de baschet în compania celorlalți. Nu știu cum s-a întâmplat asta la echipele noastre de copii, dar bănuiesc că eu am imprimat acest ritm de joacă, de dezvoltare a atacurilor și agresivitate în apărare, în care dezinvoltura și spiritul camaraderesc sunt elementele principale, caracteristice micilor ucenici, sportivilor. Cea mai importantă componentă totuși, a sportivilor mei micuți este SPORTIVITATEA, acea ținută etică și morală, în spirit de fairplay. Este ceva la care țin mai mult decât la orice, mai mult decât la victoriile efemere. Noblețea umană și prietenia sunt mai importante decât orice victorie, mai stabilă și de prețuit decât orice rezultat de moment. Acestea sunt fundamentul ideologiei mele în ceea ce privește baschetul, viața. De ce? Păi pentru că acești micuți sunt oameni, în primul rând, ei se formează ca și oameni adulți, iar sportul este o unealtă doar de educație, nu un scop în sine. Nu uit asta niciodată. E religia mea, singura de altfel care contează pentru mine și căreia îi acord credință, îi acord încrederea mea prețioasă. Aceasta e filozofia mea de viață, nu doar în sport,a șa că… - Mihai, aici pute a castraveți murați! Radu se întorsese spre mine, abia ce intraserăm în sala în care peste scurt timp urma să avem prima partidă din turneul de baschet, urma să debutăm în partida împotriva gazdelor noastre, cei de la Irbis Bistrița. Într-adevăr, în sală era un miros greu, de varză murată și rahat, de canalizare defectuoasă și pe deasupra mai era și frig zdravăn. Suntem în finalul de noiembrie, dar totuși, instituțiile care dețin facilități sportive, nu dau drumul la încălzire. De ce ar face-o? Dă-i dracului de copii, dă-i dracului pe antrenori, spectatori părinți, dă-i în pulă pe toți, doar nu dau turcii! Bănuiesc că asta e filozofia omului economist din ziua de azi din România, membru’ marcant al conducerilor administrative ale unităților școlare. Ne zgârcim la tărâțe. Gândire păguboasă întâlnită mai peste tot în fiecare segment al societății românești păguboase și infantile. Nu toți românii sunt așa, dar cei cărora mă adresez sunt niște nesimțiți. Le-aș arăta degetul mijlociu fără rezerve și chiar o fac prin această povestire măruntă cu pretenție de „fuck you”. Vreau să precizez că în acest caz, aici la sala asta unde am jucat, că nu sunt de vină cei de la clubul care au închiriat această sală temporar, doar pentru ca acest turneu de suflet cum l-am denumit eu, să se poată desfășura, ei dragii de ei au făcut chiar eforturi frumoase, să ne întâlnim cu toții și să putem juca baschet. Conducerea școlii însă, e nesimțitoare, imbecilă și ticăloasă. Toată societatea e așa, ăștia sunt doar un exemplu. Duminică am jucat în aceiași sală, de data asta cu cei mai mari, supermenii. Tot frig era, dar măcar nu mai puțea a varză murată și căcat. Era doar frig clasic. Un părinte al unui copil mi-a șoptit la un moment dat, în timpul desfășurării partidei de baschet celor mari cum că: - Băi Mihai, cum naiba mai e posibil așa ceva la douășcinci de ani după revoluție? Ce vină au acești copii? Arăta cu degetul spre tavanul umed și pereții scorojiți, plini de igrasie puturoasă, dâre de rugină scursă pe peretele de un verde vag, urme de apă scursă pe la încheieturile geamurilor acoperite optimist cu niște draperii de culoare neagră, care între timp, e la îndelungata folosință, au căpătat aspecte gri-cenușii. Parcă eram la morgă. Una deșelată rău, lugubră și funestă. În fine, ai prins ideea, nu știu de ce, dar am impresia că mă înțelegi foarte bine, știi și tu cum sunt unele săli, seamănă între ele, mai ales cele din epoca Ceaușescu, cele vechi, rămase dinainte de revoluție, neîntreținute și mizere. Podeaua de lemn încă era bună, calitatea ei era încă la cote acceptabile, vopseaua verde închis devenise aproape inexistentă, dar totuși, se putea juca în condiții relativ de acceptat. Așa cu indulgență. - Horațiu, tu ești un om de baschet, un susținător al acestui sport de ani de zile. Te admir și te prețuiesc foarte mult, ne cunoaștem de foarte mulți ani de zile. Mai ții minte vremurile apuse? Îți mai aduci aminte cum odată pe vremuri, am jucat în sala Floreasca din Capitală, am jucat contra echipei Steaua București pe o temperatură de -5 grade? E drept, eram mai măricei, eram studenți deja. Aveam însă mănuși trase peste încheieturile palmelor. Era prea frig ca să pută. - Da măi Mihai, îmi amintesc că nici măcar mingea nu sărea, odată ce încercai un dribling, mingea se lipea de podea ca una medicinală. Floșc! Și acolo rămânea. Așadar trebuia să pasăm ca să ajungem la coșul advers. Întrebarea mea însă e clară, cum pizda mă-sii mai e posibil ca acești copii să mai joace în acele condiții? Anii ăștia au fost degeaba? Privi în sus așa vag, cu o figură tristă, dezgustată. - Lasă măi prietene, o să jucăm azi de dragul vremurilor apuse. Să sperăm că nu și copiii noștri vor avea aceiași soartă ca și a noastră, a lipsurilor celor elementare, a mizeriei și a umilințelor de tot felul. Zicând asta nici eu nu credeam ceea ce ziceam, era așa doar o formă de a abate discuția și de a începe meciul celor mici. Oricum, ce era de făcut atunci? Avea vreun rost lamentarea? Nici vorbă. Nu vreau ca această povestire să aibă un accent trist, de neputință, chiar nu. Deși cred că nu am putut depăși faza de revoltă, sunt doar un simplu om și eu cu limitele mele, ce pizda mă-sii! Iar Horațiu și Radu aveau amândoi dreptate. - Sala asta pute a castraveți murați! Coachzen 25.11.2014
001162
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
1.519
Citire
8 min
Actualizat

Cum sa citezi

corui mihai george. “Sala castraveților murați.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/corui-mihai-george/proza/14060514/sala-castravetilor-murati

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.