Există Dumnezeu, Coruiță?

- Există Dumnezeu, Coruiță!? Întrebarea copilului de 10 ani, Șerar, mă lua ca de obicei, pe nepregătite. Unui copil nu-i poți spune: - Stai puțin, așteaptă să prelucrez un răspuns. Ai te rog răbdare ca să mă pregătesc să-ți răspund…ăăăă…o clipă… nu e posibil așa ceva. No sir! Din simplul motiv că un copil simte când îi dai răspunsuri ambigue, sau pe cele preparate în bucătăria mizeră a intelectului tău înghesuit cu informații, care mai de care mai savante și complexe până la derizoriu. Întrebarea lui e atât de simplă și de directă, încât îți trebuie un elementar bun simț ca să-i spui: - Nu știu! De ce să minți? Nu e corect. Are vreun sens să te scufunzi în cacaua mainstreamului de opinie? Fii bă sincer, bă pulă! Nu l-ai experimentat direct și nu ai avut nicio întâlnire cu El. Sau Ea. L-ai întâlnit indirect, prin zisele celorlalți, ei ți-au zugrăvit o imagine cam cum ar trebui să arate. Un moș foarte, foarte înțelept, fără îndoială, vag asemănător cu Moș Nicolae sau Moș Crăciun, diferit de iepurașul de Paște desigur, având barbă albă, o tichie sau nu pe cap, vestă roșie sau albă, o robă albastră ca în picturile lui Michelangelo, Botticelli, sau alții, aruncată mândru și sofisticat peste umărul stâng…etc. Tu nu l-ai întâlnit cu certitudine, sper să nu te superi pe mine pentru ce-ți spun. Tu probabil că o să-mi zici că îl trăiești zilnic, că El e atotputernic, omniscient, a toate-cuprinzător. Că El e așa și pe dincolo, o să încerci să-l zugrăvești în poeme, în cărți sfinte, în tradiții, însă dacă le elimini și pe astea afară din ecuații, va trebui să fi corect cu copilul, dar mai ales cu tine însuți și să recunoști nu doar că nu știi cum e El/Ea, dar nici măcar nu știi DACÃ există. Nici măcar genul lui Dumnezeu nu-l știi. Nu l-ai întâlnit niciodată și poți tu să-mi dai cele mai savante răspunsuri, cu metafore cât cuprinde. Nu l-ai întâlnit nici la naștere, nici la moarte. În naștere nu aveai cum, căci tu nu erai acolo, toți ceilalți ți-au zugrăvit evenimentul iar tu l-ai luat de bune, fără îndoieli. Primele tale amintiri îți sunt la îndemână abia cele, cam de pe la trei ani, cu un plus sau un minus, în funcție de orgoliu celui care recunoaște asta, sau nu. În moarte nici atât, căci încă nu ești mort. Sau? - Există Dumnezeu, Coruiță?! Întrebarea copilului nu doar că era simplă, ca o pală de vânt ce te izbește dimineața, în față atunci când ieși afară din casă, ci era și de bun simț, îndreptățită. Și știi de ce? Pentru că adulții folosesc acest cuvânt cu lejeritatea piețarului sau a celui care manevrează bunuri și mărfuri în piețele agroalimentare. Oamenii învelesc divinul ca pe un pește împuțit cu ziare rusești, adică cuvinte. Copilul aude zilnic cuvintele astea, el nu realizează dacă este vreun zeu ce se ascunde după cuvântul dumnezeu, el nu are experiența vehiculării acestei afirmații a cuvintelor, el nu posedă tehnici de manevrare a literelor, a sunetelor ce alcătuiesc înțelesul cuvântului “dumnezeu” . El întreabă ceva simplu, ceva ce ar putea fi tradus cam așa: - Există ceva ce se ascunde în spatele acestui cuvânt, Coruiță?! Ce e acel ceva ce nu are nicio legătură cu simpla înșiruire a silabelor dum-ne-zeu? Cum s-o fi silabisind dom’le, Dumenzeu? După câte am auzit de pe la sfinți și cunoscători, el nu se desparte nici măcar în litere, e cumva o profanare, o blasfemie să o faci. El/Ea e un întreg, un tot unitar, așa mi-au spus sfinții cărților de toate tipurile. Nu semnificația cuvântului, nu ce ecouri trezește în tine această întrebare puternică, ci mai ales ce e aia dom’le, dumenzeu? Când întrebi ce e aia, arătând spre coronamentul ulmului, știi în pizda mă-sii că aia e o creangă, o frunză, un cuib de turturele, ceva. E palpabil dom’le, un lucru absolut concret. Nu poți să ignori materialitatea lor, consistența din spatele denumirii, ce în fond, este o simplă convenționalitate privind cuvintele. Iarăși, atunci când indici cu mâna soarele, acestuia îi simți căldura razelor, îi poți măsura luminozitatea, futu-i candela mamii lui, îi simți arsura pe piele atunci când te prea îndrăgostești de bronzul său promis. în orice caz, îi vezi globul strălucitor chiar și fără minunatele metafore poetice ale apusului sau răsăritului ce plonjează din mare. Ce vreau să zic? Vreau să spun că nu e nevoie să spui: - Cred în soare. Decât dacă ești imbecil. Soarele e acolo, nu-i așa? Cred în ulmul umbros și clămpănitul onomatopeic al turturelelor: - Gu-gu-știuc! Gu-gu-știuc! Există dumnezeu? Păi cu certitudine nu poți decât să spui cum că ar exista haina lui – cuvântul – eventual mai poți vorbi despre izmenele, maieurile și ciorapii lui, adică semnificațiile ce le reprezintă acel cuvânt. Ori asta, doar din perspectiva celorlalți ochi, ai celorlalți oameni, firește. Părinți, frați, mătuși babe și unchi moși, învățători din sat, popi cu ochi bulbucați și slănină la cur, rude, prieteni, toți ce ți l-au zugrăvit oarecum pe nenea acesta dumnezeu. Tu însă, habar nu ai, hai să fim serioși buddy, ce e în spatele literelor, cuvântului și semnificației cuvântului “d-u-m-n-e-z-e-u”, nici pomeneală, amigo! Și, în fond de ce ți-ar păsa? Lasă-i pe alții să-și bată capul, nu ai tu destule pe cap?! Atâta tot că din când în când mai vine câte un copil, de-acesta cu ochi mari verzi, se postează ferm în fața ta, își pune mâinile în șold și te întreabă: - Hai bă Coruiță, ce mama dracu poate fi așa de grea întrebarea asta? Șerar își pierduse răbdarea pesemne, probabil că, stătusem prea mult pe gânduri, fără să-mi dau seama. Încercam din răsputeri să-mi „baipasez” toate programele cu terminația dumnezeu.exe, cumva încercam realmente să îi dau un răspuns sincer copilului. Și nu puteam, futu-i dumnezeul mă-sii de întrebare. Băi frate ce mă arde întrebarea asta! Parcă e o săgeată de foc. Nu putea și Șerar acesta să-mi pună o întrebare mai simplă, ceva de genul: - Coruiță, cât costă cașcavalul de Hârlău? Sau și mai comun, de atât, există cașcaval la Palas? De ce trebuie ca întotdeauna copiii isteți să mă fută pe mine cu aceste întrebări peste bot? Nu-mi pot ascunde nemulțumirea, sincer. Și tot sincer mă gândesc că nu pot să-i răspund copilului vreo tâmpenie cu iz creștin. Nu pot nici măcar să mă cobor la nivelul aberațiilor ierarhiei sfinților și Iisușilor cu mame virgine. Te rog nu te supăra pe mine, e doar ce gândesc sincer, știu că te simți lezat, dar nu trebuie. Nu merit atenție prea mare, zic și eu acolo o părere colea, puțin diferită de tot ce ești tu programat să gândești din fragedă pruncie. Tabloul e următorul; ți s-a inoculat o poveste stranie, extrem de puțin verosimilă, cu evenimente și oameni contradictorii, de când erai mic, din prima clipă când te-au scufundat în butoiul cu agheasmă cu miros de busuioc. Așa că dacă chiar nu mai poți, supără-te, ce-ți pot face sau zice eu? Tot ce pot să-ți zic e, că nu-ți sunt dușman creștine, sau musulmanule, sau hindusule, ungure, polacule, române sau chiar comunistule chinez. Indiferent ce pisici, te consideri a hi! Dumnezeu acela din spatele cuvintelor și semnificațiilor mi-e martor că suntem în aceiași tabără. Suntem oameni amândoi, sub același soare, sub umbra aceluiași ulm, aceleași turturele ni se cacă-n cap, iar găinațul lor ni se prelinge inteligent, pe tâmple, atunci când stăm la umbră, prea bronzați și plictisiți să tot ascultăm tâmpenii despre un dumnezeu inventat și răsinventat. Cum îți ziceam, copilului nu-i poți înșira toate aceste tâmpenii mentale. Nu-i poți răspunde tot printr-o întrebare. Cum ar suna asta: - Știi Șerare, tu crezi în lună și soare? Căci dacă pui în fața lui o asemenea întrebare drept răspuns, și-ai futut norocu’. Copilul acela se va uita cruciș la tine și poate, îți va arunca următoarea remarcă: - Bă Corui, a doua oară nu o să te mai întreb ceva. Știi, un căcat de răspuns de-acesta îți pot da și eu. Speram să aud un da sau un nu. Simplu, fără atâtea ocolișuri. Măcar să fi spus și tu acolo, “nu știu”. Nu am mai răspuns copilului. Cum dracu să o mai pot face? Nici nu o să o mai fac vreodată de acum încolo. Întrebările lui sunt foc curat, numai când aud că deschide gura spre o asemenea rostire de întrebare și….și fug de mă ia mama dracu’. Coachzen 21.11.2014