Haznaua cuvintelor

Superficialitatea omului e strigătoare la cer. În toate domeniile, nu doar în tagma celor care scriu cuvinte. Îți dai seama? Să scrii cuvinte tocmai ca ceilalți să le citească. Cuvinte pentru ceilalți ca să le auzi tot tu. E de-a dreptul stupid. Un funcționar de poștă e scuzabil, el poate greși o adresă, o contabilă poate greși cu o cifră, acolo, un mic zero la capătul unei sume e destul de grav, dar nu neapărat poate fi trasă în țeapă pentru asta, un statistician greșește o statistică, ei și? Pagubă-n ciuperci. Cuvintele curg ca o tocană cu smântână dreasă cu ceapă călită și ulei de măsline. Cuvântul e un automobil care cară un cargou energetic-informațional al unei transmisiuni estetice, cuvântul poate ridica, cuvântul poate distruge, cu toate astea, cuvintele sunt totuși cochilii goale melcate, sunt o forță la îndemână, doar atunci când e ceva de comunicat celuilalt, celorlalți, în funcție de diametrul cercul pe care ți-l trasezi. Altfel, sunt mingi sparte, roți dezumflate sau briciuri boante, cuvântul e în acest caz, o minge la piciorul unui sportiv netalentat, care trage la poartă împiedicat, împleticit inconsistent la fel precum lălăiala unui bețiv. Majoritatea oamenilor spun cuvinte goale, complet inutile și redundante. Cei mai proști dintre ei, latră, spre deosebire de ei, un câine are un rost în lătratul lui, vrea apă sau vreun os, ceva. Lătratul unui om e impardonabil, în gura omului, cuvântul trebuie să fie expirație, iar ascultarea, citirea sau recepția comunicării, să fie inspirație. Gândește-te doar, dacă nu am dreptate! Șunt sigur că ai întâlnit și tu destui oameni, mai ales că acum e plin internetul de ei. Internetul e cuvinte, nimic altceva, decât cuvinte. Întreaga dimensiune a cuvintelor s-a mutat în virtual cu totul, în acest spațiu, cuvântul e tot ce ai. Comparativ cu dimensiunea fizică, dimensiunea virtuală în care se bălmăjesc cuvintele, este o dimensiune în care se prepară cocteilul de vibrații ce determină manifestarea fizică efectivă, palpabilă. Oare poți zice că gândul nu e palpabil? Păi e, ideile sunt transpuse în material prin vibrații. Ori corzile tale vocale ce fac? Ele sunt organele ce vibrează sunete încodate spre cuvinte. Practic, cuvintele sunt gânduri modulate în sunete. Observă asta, te rog! Eu nu sunt scriitor, nu sunt nici poet, nu mă consider de nici unele, habar nu am dacă am talent sau nu, stilul scrierilor mele este unul despre care nici măcar nu știu nimic, nu am știința dacă e un stil măcar. Așa că mă simt liber să zic, scriu sau să și înjur când îmi vine, mai trag câte-un “paștele mă-sii”, sau vreun “futu-i”atunci când simt eu necesar. Nu te mira de aceste contraste din mine. Ele sunt firești, o să înțelegi curând. Citesc zilnic ba una ba altele, internetul a înlesnit foarte mult propagarea cuvântului, dacă ești atent îi poți urmări valurile energetice create. Un cuvânt poate crea un taifun. O știre exprimată în cuvinte, propagată prin mass media, poate face mult rău celorlalți, unei mari mase de oameni, pentru cei complet neavizați de puterea propagată a cuvintelor, de fluviul acesta de informații care circulă în curgere și-ți sucește creierii, îți contorsionează tot ceea ce crezi tu că știi, îți impune silențios acest “mainstream” adică un curent de informații voit, dirijat cu bună știință de către cineva, sau de către un grup de interese. Noi nu putem știi cine e individul care lansează rahatu’ , dar putem să-i vedem traiectoria și să-i înțelegem mecanismul de funcționare măcar. Vezi căcatul în țeava transparentă de scurgere, colectat cu al celorlalți. Canalul lor seamănă cu o gură. În momentul în care conștientizezi felul de a funcționa al programului informatic - curentului de vești - această apă infestată mediatic, în curgerea ei dirijată conținând ideilor altora, dar care-ți fute ție propria privire și-o abate într-o direcție indicată, atunci știi că ești condus suav de o modă dictată, sau, ai cel puțin iluzia că îi poți observa fotomodelele ce poarte veștminte vaporoase ce ascund imperfect, trupuri costelive, cocoșate ale paiațelor zicerii. Și, în acel moment ești scos din hazna, temporar. Măcar până la următorul tras de mâner al budei cuvintelor. Cuvintele pot fi și temelii. Expirațiile pot fi și odorizate cu briza unei comunicări realmente de vibrație înaltă, cel care expiră cuvinte, poate fi un om cu o remarcabilă gândire. Gândirea e cuvânt, dar mai întâi e simțire. Cuvintele cu simțire, acela sunt bine de ascultat, într-o liniște respectuoasă, cu un suflet deschis și curat. Oamenii pot efectiv să fie creatori de lumi. Ei pot fi creatori. Se poate zice că omul este oricum creator, chiar și când distruge. Într-o accepție inteligentă, suită la o mare înălțime a gândului, chiar și distrugerea e parte componentă a creației. Orice toamnă creează premisele prin moarte, ale unei noi nașteri, orice incendiu din natură, primenește zona arsă și aduce un aport energetic prin distrugere. Moartea, e temelia nașterii, de fapt ele două nu au fost niciodată separate, nu-i așa?! Moartea e wig-wam-ul vieții. Uterul în care vlăstarii vieții sunt germinați din elementele fine spre faza de sămânță. Omul schimbându-și felul de a gândi, poate să-și schimbe frecvența de vibrație a cuvintelor pe care le folosește în construcția lumii sale. Cred cu tărie în asta, folosesc aici cuvântul “cred” doar formal. În realitatea mea, văd foarte clar acest lucru, nu e nevoie de nicio credință, e o materialitate imuabilă. Ce unul, cu cuvinte de rahat distruge, omul fin, delicat, poate să construiască cu cuvinte alese, îndrăznețe. Cuvântul e o unealtă ba de ucidere, ba dătătoare de viață a întregului univers. Lumea cuvintelor este, înaintea rostirii, o lume conceptuală în gânduri, este o lume inițială, la o vibrație fină în gând, înăuntrul gândirii omului, este fără îndoială o lume mentală. Ulterior ea cade înspre emoție și faptă. Cuvântul este instrumentul ce intermediază vibrația gândului și din ea, a emoției și materialității. Noi spunem cu ușurință în rostire că lumea e formată din cuvinte, dar eu zic că această lume e una complet mentală. Lumea ta e o lume a gândurilor. Lumea e în tine, nu tu ești în lume. O spun cu toată căderea și tăria. Lumea există în mintea ta, fără îndoială. Nu există absolut nici un fir de praf, fără ca tu să fii. Înafara ta, nu există nimic, nu e existență, căci nu există nimeni care să gândească și nici obiectul gândului. Gândul static nu e nici măcar moarte, e neant, imposibilitate. Gândul e mobil, are inerție. Are viteză. Tu ești gândul la fel cum ești și cuvântul, sunetul, muzica, nu ai cum să nu fii. E imposibil, tu ești alfa și omega, începutul și finalul oricărei călătorii a cuvintelor. Cum ar putea fi gândul fără cel care gândește și obiectul gânditului? Tu îți imaginezi cum că lumea ar fi așa și pe dincolo, după ce tu mori. E o tâmpenie. Lumea nu există fără tine, dar chiar și mai mult decât atâta, tu nu mori niciodată, nu ai cum. Judecă, te rog și tu! Gândurile tale nu sunt ale tale, nu îți aparțin, nu tu le generezi. În fapt nu există nicio distanță cât de mică între tine și gândul ce tocmai l-ai vibrat. Tu ești una cu gândul tău, tu ești una cu manifestarea acestuia, cuvântul. Tu ești cuvântul. Realizezi bre, ce-ți comunic?! Există o lume a potențialului mintal infinit în plutire mobilă deasupra planetei tale, în jurul cosmosului din tine. Lumea e înfășurată precum o ciocolată în învelișul cuvintelor. Realizezi ce responsabilitate uriașă e în cuvânt, ce importanță absolut fantastică este în folosirea lui? Omul fiind cuvântul și gândul, este chiar lumea sa. Creatorul își întâlnește creația, ai de PLM! Cercul cuvintelor se închide. Să-mi bag picioarele dacă am știut unde ajung când m-am pornit să scriu azi. Habar nu am avut că aceste cuvinte ajung înapoi la mine. Precum un bumerang magic, e uluitor. Practic, gândul meu e purtat în cuvinte rostite, scrise. De la mine spre mine însumi. Nu știu dacă mă crezi, sau măcar pricepi ceva din ce am scris aici, sincer nu mă prea interesează. Întreb doar așa retoric. Să nu te simți jignit că te-am folosit atunci când am creat acest dialog. Nu e un dialog, e un monolog. Căci tu ești cu adevărat lumea ta, care trăiește în tine, iar tu nu ești diferit de mine, ești eu însumi. Wow! Ce realizare! Dacă poți compila ceea ce tocmai îți/îmi transmit, ești pe drumul frumos al redobândirii cuvintelor tale, al înțelegerii rostului cuvintelor, al pauzelor dintre ele, al respirației și al transmiterii estetice a calității lumii tale. Dacă nu aș înjura din când în când, mi-aș pierde mințile efectiv, m-aș topi în materia fină a gândului meu, iar atunci cuvintele nu ar mai putea fi materializate. recepția lor ar fi de asemenea imposibilă. Cuvintele sunt posibile doar când ne creăm iluzia ca nu am fi ele. Atunci când inventăm o distanță oarecare, chiar și falsă, iluzorie, nu contează. Îi futem o distanță oarecare. Ne disociem de cuvinte și le folosim de-ampulea, tocmai ca să ne lăsăm șansa uriașă de a inventa ura și iubirea, lumina și întunericul, albul și negrul, frica și dragostea, ochiul și neprivirea. Ele nu ar putea exista decât în această imensă iluzie a cuvintelor, nu ar putea fi manifestate, căci nu ar exista lumea interioară în care să fie. Nu poți clădi ceva fără unelte și fără de tine însuți, nu-i așa? Poți lucra cu mâinile goale, desigur, ar ieși forme imperfecte și naive dintr-un aluat argilos imatur, de-aia ți-ai futut norocul inventând cuvintele rostirii, așa precum viteza și-a inventat roata, privirea ochiul, atingerea pielea catifelată de mângâiat. Cuvintele nu mai sunt simple vehicule ce transportă tensiune estetică, energii vibratorii, unde în ochiuri de apă chioare, ele sunt instrumente de zidire ale propriei tale lumi, în lumea ta. Despărțindu-le pe cuvinte de noi înșine, am lăsat lumea cuvintelor să fie, așa cum e acum. O lume iluzorie, o lume falsă. Lume în lume. Altfel, ar fi doar un gând. Pui de idee. Coachzen 20.11.2014