Sasul alb

- Băi băieți, nu o să vă vină să credeți ce mi s-a întâmplat ieri! Eram student la facultatea de inginerie din Sibiu, anul întâi. Jucam pe deasupra și baschet la echipa din orașul de pe râul Cibin, pe vremea aceea echipa se numea Balanța C.S.U. Sibiu, era o echipă de tradiție în div.A, o trupă studențească de calibru în baschetul românesc tradițional. Dacă e să ne luăm după valorile autohtone românești, era o grupare inimoasă unde, cei care au construit-o cu mare dragoste, au pus de toate în ea, culoare, diversitate etnică, tineri, “bătrâni”, prietenie, amiciție și…umor. Ce e viața fără râs? Cred că toate echipele din div.A de baschet masculin își au poveștile lor proprii cu sportivi. Cu oameni. Iar oamenii înseamnă viață, nu-i așa? Cel care a pus întrebarea era unul din cei considerați “bătrâni” în echipa sibiană, se numește Hans Bretz și e sas, născut în comuna Târnava, sau “Proștia” cum îi mai ziceam noi medieșenii, de altfel așa era numită în mod uzual în discuțiile de la piață, din gară sau oriunde medieșenii îi pomeneau numele localității în limbaj uzual, zilnic. Am auzit că și Caracalul are propria poveste cu căruțe și idioți, ei bine și Proștia avea proștii ei, cu excepțiile de rigoare desigur. Hans era unul din acele excepții, un tip înalt cam la doi metri, părul blond și purtat când mai lung când mai scurt, de sezon, umerii osoși, longilin și cu fața lunguiață, Hans era un mucalit, renumit pentru umorul sănătos ce-I izvora din toți porii. Tipul ăsta știa să râdă, băi frate! Un râs sonor, cascade de hohote, parcă veselia lui era o apă ce se revărsa în cascade, bolborosite și sunătoare. Era un șugubăț, făcea poante tuturor. Îmi plăcea să-l văd râzând, îi molipsea pe toți. Avea totuși poantele lui subtile, șmechere, un anume stil englezesc, sec și ironic, venit de undeva dintr-o atitudine nobilă combinată cu un anumit sarcasm de tip fin, aș putea zice princiar. În orice caz, pentru cei care aveau umorul dezvoltat bine, il înțelegeau repede. Noi, cei tineri l-am îndrăgit iute, căci era darnic, inimos și foarte fluid, simplu în comunicare și săritor la nevoie. Nu se considera bătrân, ceea ce, pentru noi, tinerii echipei, asta era un mare act de noblețe. În echipa noastră, ca de altfel poate în toate echipele sau grupele unde sunt implicați masculi, există o linie de demarcație între tineri și așa intitulații “bătrâni”, o linie biologică naturală, asta din perspectiva și în ideea evoluției speciilor aș putea spune. Leii tineri se detașează de cei bătrâni atunci când întemeiază noi familii, noi clanuri. Uneori îi provoacă pe cei bătrâni, îi forțează să fie în formă, alerți, atenți. Atât provocarea celor tineri, cât și dârzenia și îndărătnicia celor bătrâni e firească în natură. La fel și în baschet. Locul în echipă se obține cu greu, nu-i așa? Ne antrenam de două ori pe zi la sala de baschet chiar de lângă teatrul din Sibiu, acolo unde ne desfășuram atât antrenamentele, cât și meciurile oficiale. Nu exista pe atunci, în acea vreme nicio Sală Polivalentă sau Sală a Sporturilor în orașul Sibiu. Așa erau timpurile bre! Acum e, se numește Sala Transilvania. Pe atunci sala acea de lângă piață avea două buncăre mici cărora cu generozitate le puteam numi vestiare. Ideea e că aveau și baie. Stop, halt! De fapt, era cât pe ce să spun la dușuri, dar m-am oprit la timp. Unul din cele două țevi prin care curgea puțină apă călâie, și cărora doar printr-o convenție gramaticală sau măcar din dorința de a mă putea face înțeles aici, de dragul conversației, le zic dușuri. Nu pot să le spun chiar dușuri, ar fi totuși prea pretențios asta. La una din țevi țârâia cu chiu și vai niște apă călduța, unde sportivii se spălau după antrenamente. Nea Ion, portarul din Gușterița, un sat limitrof Sibiului, ne făcea puțină apă caldă, doar cât să ne-ajungă la șapte, opt inși din echipă. Țin să menționez că echipa de baschet are minimum doișpe membrii. În fine, dacă făceai economie puțin la apă și te spălai iute, fără lăfăire excedentară, exista șansa ca acea apă călduță, să ajungă tuturor. Primii la duș, erau bătrânii, firește. Erau în jur de 6-7, noi ăialalți, cei considerați freshmeni, adică juniori, prospături, eram tot cam pe atâția. Hans era întârziatul dintre cei bătrâni, primul era Mața Palhegy care fugea repejor, imediat după salutul de sfârșit al antrenamentului echipei, o tulea în pas alergător, dezbrăcându-se adesea deja până la ușa vestiarului și hop, până intram noi în vestiar, el era deja aproape gata, uscat. Făcea duș într-un interval de două minute, mai ceva ca la armată. Nu poți crede frate cât de rapid era. Hans Bretz, adică sasul alb, era printre ultimii bătrâni ce făceau duș la rând, mai era un sas la noi în acea echipă, sasul negru, acela era Klaus Herberth, tot un vlăjgan la 2.05m înălțime. Cei doi sași, amândoi născuți și formați în Mediaș, la școala profesorului Octavian Șerban, erau pivoții echipei studențești, amândoi foarte buni baschetbaliști, dar și oameni verticali, de caracter, prieteni deosebiți. În toată echipa sibiană, eram nouă medieșeni din doișpe câți erau la echipă, de fapt. Sunt acum în Germania, au plecat imediat după revoluție. Dar să revin la povestea cu sasul blond, cu Bretz. Cum ziceam, eram la duș eu, Beni Pelger, Claudiu Munteanu, Marcel Țenter, Toci și parcă mai era și Tilu’ Kincses, a trecut ceva vreme, uit ușor. Toți eram ochi și urechi la Bretz care se clătea de săpun iar noi ne săpuneam în acest răstimp: - Băi fraților, ieri ne plimbam împreună cu soția mea prin Parcul “Sub Arini”. Băi n-o să vă credeți la ce întâmplare nefericită am fost martor. - Dar ce s-a întâmplat Hans? Întrebaserăm noi aproape într-un glas. - Băi, știți voi unde e restaurantul ăla de la BTT? Acolo unde are vin dintr-ăla bun, alb. - Da, desigur că știm, e dincolo de parc, pe partea aialaltă de căminele studențești unde eram cazați, zic eu, în timp ce incercam să mă săpunesc pe spate, cu săpunul ce-l pasam de la unu la altul, rând pe rând. - Da, da, ăla măi. Ei bine, când dau să trec pe acolo, un grup de cinci-șase bărbați ieșeau din cârciumă, știi tu, acolo sunt adesea vlăjgani de-ăia de ciobani care beau vinul din halba de bere ca proștii. Băi niște tâmpiți, nu alta, de prin Rășinari și mărginimea Sibiului, de pe sate. - Ce s-a întâmplat, vroiam noi să aflăm. Eram curioși din calea-afară. - Cum ziceam, ne plimbam liniștiți și noi ca tot omul, noa’… ieri era duminică, știți voi că eu mai ies duminică cu Magda la plimbare cu copiii. - Da, da...zi-ne ce s-a întâmplat? - Bine, vă zic. Uite, se iau ăia de mine și de nevastă-mea, ba că e blondă și faină, ba că ce-s cu copiii ăștia...și alte tâmpenii de oameni beți. Intrasem în panică, ce mai. Ãștia nu prea stăteau mult de povești cu tine, îți futeau vreo două și gata. Foarte foarte periculoși, nu alta. Nici nu am apucat să schițez vreo vorbă, deja unul dintre ei scosese un topor de sub vesta aia verde ce o purta. Unul o îmbrâncise pe Magda cât colo, copilul plângea. Băi băieți băi...nu vă vine să credeți bă... - Aoleu sasule, da ce mama dracu au avut ăia cu voi? - Băi, cum vă spuneam, au împins-o pe Magda și nevastă-mea a căzut pe jos, s-a lovit destul de rău, aseară am umblat pe la spital. - Și...și? Stăteam noi cu gura căscată și pulile bălăngănind printre clăbuci de spumă, spune-ne ce s-a întâmplat? - Păi ăla care a scos toporul, a lovit năprasnic spre mine, căci voiam să o apăr pe nevastă-mea. M-a atins doar cu tâișul toporului. - Unde, unde ?! Sărirăm parcă toți ca la comandă. - Iaca aici măi flăcăi, n-a apucat să mă lovească din plin, dar m-a rănit cu lama toporului tocmai aici, mi-a lăsat o tăietură numai, dar care supurează uneori puroi maro. Zicând aceste vorbe, sasul alb se întorsese și ne arăta curul lui osos și blond. Coachzen 16.11.2014