Ginious & Patricson

Ginious & Patricson În fața zâmbitoare a calculatorului meu personal, zis și P.C., atunci când privesc cu ochii de copil, brusc, dintr-un colț al ecranului placid, un cal nechează fornăit cu un fel de râs apoteotic al cailor, sau tuse, nu-s sigur de asta, de fapt habar nu am, le deosebesc mai greu căci nu cunosc limba fiarelor, nici a cailor, fie ei și verzi suiți pe pereți. Clipesc odat’ și calul se duce în pizda mă-sii, bănuiesc că nu-i place clipitul pleoapelor mele, căci pleacă trăgând un pârț sonor, își face ieșirea tot atât de brusc pe cât de brusc a sosit. Phiii ce pute. În căști, Gene Krupa cântă ritmat “Drumming man”, o piesă de jazz despre toboșari și tobe, cântată la trompetă. Ce paradox interesant. Sunt relaxat precum un tip căruia i se face masaj thailandez, în cârcă mi se suie o tânără asiatică în pielea goală. Doamne ce masaj meseriaș mi se face, simt forma tălpilor ei cum suie înspre omoplați-mi tensionați, fin, timid dar și ferm. Ambele, sau mai bine zis, toate deodat’. Fata e dintr-un sat îndepărtat, aproape de granița cu Laos, bunicii ei au crescut-o în stil tradițional. Are ochi misterioși, puțini oblici precum o pantă lină, dar care ascund toate misterele universului. Are o piele incredibil de fină, catifelată, creola în lumina întunecoasă a lumânărilor parfumate. Călcătura ei e de copil. Când simt că mă relaxez prea tare, schimb iar clipocitul pleoapelor mele, așadar mai clipesc odată. Fata minunată dispare așa precum a sosit, în vârful picioarelor desculțe, ca un abur fin lăsând în urmă un miros subtil de santal. Ianis mi-a zis ieri: - Mihai, mâine să scrii te rog, despre mine și Patric, vreau să fiu și eu în povestea ta. - Desigur, Ginious, se face, să trăiți! Azi dimineață m-am trezit cu o pofta uriașă de a scrie despre Ianis, băiatul de zece ani, care a vrut cu patimă să suie în povestea mea. Cum aș putea să-l refuz pe el? Mai bine las baltă toată planeta, cu balenele ei cu tot, chiar și în prag de dispariție, decât să-l refuz pe acest copil cu privire senină, dreaptă. Acest om micuț la stat, dar mare la sfat, nu minte, adică realmente nu poate. Lumea e senină și veselă pentru el. Când râde, poți să lași jos orice făceai, să renunți la orice activitate, căci e atât de molipsitor râsul lui, încât fără preaviz, te apuci și tu de râs, veselia lui e ca o ebola nasoală rău prin veselia ce o răspândește. Nu te poți abține. Aasta dacă îl cunoști cât de cât. Doamne, îți mulțumesc din suflet pentru copiii ăștia, sunt un antrenor norocos din calea-afară. Patricson, mustăcește și el a zâmbet, acest copil când e serios, te umflă plânsu’ instantaneu. Noroc că nu e des așa. În 99,9999 % din cazuri, râsul stă să plesnească din toată ființa lui. Îi explodează prin urechi. Când explic ceva echipei, el e în majoritatea cazurilor atent să-i gâdile pe ceilalți, să le facă vreun giumbușluc, ceva. În final, las baltă explicația și mă apuc și eu de râs, la urma urmei, ce mama dracu’, viața e veselă și nu trebuie privită cu atâta seriozitate pe cât îi atribuim noi, momâile adulte și excesiv de constipate. Când ești prea serios mori. Copilul din tine suferă și ciao bambina, te duci la groapă. Așadar azi o să scriu despre Ianis și Patrick. Copiii aceștia merită. - Neapărat să zici acolo în poveste și câte o porcărie. Te rugăm, Mihai! Poveștile fără înjurături nu sunt povești. Sunt mâțe moarte în coteț. Așa că, apucă-te de treabă antrenorule. Ce mai poți argumenta la așa ceva? Jazz-ul american vechi îmi mormăie sunete haioase ale negrilor de pe plantațiile de bumbac, sunete guturale, scremute ritmat ca într-un film extraordinar cu Tom și Jerry. Sau în stil hard Ginious & Patricson, and sons. Muzica poartă povestitorul undeva într-o lume de basm, într-un desen animat. Desenele animate sunt în opinia mea, vârful culturii universale a omului, creația umanității de top. În nici un caz marile descoperiri științifico-religioase sau politica, nicidecum. Desenele animate aduc omul, față în fața cu copilul din el, îi reflectă jucăușenia naturală, firească. Asta în cazul în care nu e iremediabil acoperită cu straturile de bitum imbecilizant ale seriozității. Nimic nu ucide mai mult decât lipsa umorului, așa zisa seriozitate morbidă ce transpiră din imobilitatea spiritului îmbătrânit, din lipsa de flexibilitate a cugetului tânăr și vesel. Pentru mine e greu să îi înțeleg pe acești oameni, de acest tip, în compania copiilor ce vin la antrenamentele mele de baschet mă simt OK, veselia și naturalețea lor sunt un zid sănătos în fața tâmpeniilor de afară…politică…religii diforme…adevăruri sociale…mizerii și inechități sociale…bani…etc. Uh bleah! Iacă acum mi-am amintit că i-am promis lui Ianis să înjur una bună: - Futu-i pizda mă-sii de lume! Ianise, ai dreptate, înjurăturile mă scot din cacaua nesănătății mentale din jur. Înjurăturile pot fi nevinovate și vesele. Chiar așa! Hai să tragem o poveste aiuristică, vrei!? Copiii mai mici se dădeau la o parte din fața vitezei cu care limuzina cobora de pe panta înzăpezită. Limuzina era sania aia meseriașă, ce mi-o confecționase Pfaff, sasul cel bătrân, paznicul cimitirului evanghelic de din josul blocurilor. - Hepa că venim din brazi băi! Asta calca bă, nu fute…feriți naibii de acolo! Avertismentul celor mai mari era foarte clar deși cei mici habar nu aveau la ce se referă ideea celor mai mari. Priveau doar plini de respect sania ce alerga pe pista înzăpezită, pe care deja de la atâta rulare, se făcuse gheață. Pur și simplu, sania aia zbura. Mai ales dacă era condusă cum trebuie. Ianis era expert în asta, Patric era specialistul în cazul căzăturilor artistice. Nu de puține ori imaginația lui ne salvase pielea, atunci când, vreun copil mai mic apărea brusc ca din senin în cale, pe suprafața alunecoasă a pârtiei. Atunci, Patriciosu’ se lăsa pe o parte și determina o cristiană dublă sau triplă încă din timp util, căci viteza era așa de mare încât impactul cu bebelușul acela idiot ce s-a aventurat în calea limuzinei, ar fi însemnat tai-tai și la revedere SMURD, te iubim! Era deja seară, întunericul ciupea obrajii copiilor mai ceva ca și frigul, noaptea se apropia cu repeziciune. Pârtia era sticlă. Zăpada așternută pe pârtie, se topise parțial în timpul amiezii, iar acum se transformase în gheață lucie de la numeroasele treceri ale atâtor sănii încărcate cu copii, cea mai prețioasă marfă de dus, desigur. Doamne, ce ne plăcea iarna! Nici frigul, nici gheața, nici Iisus Cristos nu ne putea lua de pe pârtie. Despre Buddha sau Allah, nici nu se pune problema, of course. Nu auzisem de ei. Doar mama. Sau foamea. Foamea ne rodea măruntaiele mai mult decât orice discurs politic sau slujbă popească de duminică, supa de tăiței cu găină a la Buni, găină de-aia hrănită cu cereale, cu cucuruz real și făină. Noa’ fra’, supa aia cu tăiței sau chiar și mai bună, supă cu găluște de-alea cât capul lui Patrik, noa’ alea da, frățioare. La felul doi mama mai făcea câteodată pulpe de pui cu piure și sos de mere dulce-acrișor. My god, ce ne mai plăcea. Mă opresc aici, căci îmi vine să o tai de pe pârtie spre casă. - Hepa frățică că venim din brazi! Foamea poate să aștepte. Ianis cu patinele lui cârmește limuzina, eu la mijloc cu lanterna aia ce am câștigat-o la baschet, la concursul de slam-dunk(a se citi salam dunk!) de la Timișoara, anul trecut. Știi tu, atunci când firma Elba Timișoara mai făcea lanterne și se dădeau cadou baschetbaliștilor. Acum face caca, ca toată industria românească servilă și aservită așa zisei comunității europene. My ass! Lanternele alea aveau ceva nemaivăzut la cele obișnuite. În primul rând aveau 12 V, cam ca un far de Trabant, îți dai seama!? Al doilea pe sanie avea sarcina să țină lanterna aia cu bătaie de laser, care te orbea la fel ca orice far al vreunei mașini ce avea tupeul să urce pe șosea înspre blocuri, în cartierul gaziștilor. Asta nu conta, desigur pentru noi, coboram din vârful dealului cu limuzina noastră pe șine metalice duble. Cu li-mu-zi-na. Înțelegi? Acum aveam și lanterna aia meseriașă cu care îi orbeam pe ăia chici, micuții erau fascinați și zăceau în venerația lor, cuminți și respectuoși pe marginea pârtiei cu pipi-ul oprit pe țeavă. Limuzina venea în viteză din susul dealului cu viteză și cu farul acela alb, ca un laser de lumină, în frunte, la fel ca orice inorog sănătos la cap. Parcă era o mașină, nu alta, mult mai rapidă, însă. Pe vremea aia, puținele dacii 1300, erau niște bășini mecanice comuniste, lente și bune doar de cotețe de găini eventual. Cine era regele dealurilor? Ha? Nu încape îndoială că noi. Patricson era responsabil cu căzăturile, Ginious cu patinele în față la condus, eu la mijloc cu farul. - Hepa băi, că vă spargem! - Ianise, auzi bă, hai să îți zic un banc, vrei!? Căci tu ești ăla smiley tot timpul. Ce zici? - Da, Mihai, spune, îmi plac bancurile, îmi place să râd. - Cică … cum poți recunoaște un schior cât e de vesel? Îi numeri muștele dintre dinți! - Hahahahahah, Ianis râdea ca un apucat, la fel și Patric. De unde pizda mă-sii muște pe canceru’ acesta!? Bă coachzen, bancu’ ăsta îmi aduce aminte de azi vară de la Avrig. Atunci Teo, vorbărețul echipei, a înghițit odată o muscă. Voia să ne zică ceva, ne tot certam care să sară primul în râu de pe creanga aia, știi tu care…ei bine, se pregătea să protesteze în fața lui Șerar și când a inhalat, l-am observat cum începe să tușească și să se înroșească. Dădea din brațe ca un octopus. Cred că, atunci când a tras aer, a supt în aer și o muscă, instantaneu a și înghițit, ca măsură automată de protecție. Poate din adâncul istoriei speciilor, de pe vremea când eram păsări. Nu mai știa ce să zică, nici să vomite nu putea, nu era cazul acolo, îți dai seama, Mihai!? Hahahahah, am râs de ne-am pișat pe noi. Teo….hahahah…și muștele planetei. Sania numită limuzina, era cea mai tare sanie din lume. Toți suntem de acord cu asta. Cei mari și cei mici, în unanimitate. Iarna e faină foc, dar și vara, primăvara și ea, iar toamna miroase a frunze coapte, a castane. De fapt, stau acum și mă gândesc așa în sine, vorbind celorlalți copii, prietenii mei din propria-mi copilărie amuzantă: - Nu este anotimp al copilăriei care să nu aibă parfum frumos! Nu este vreun timp care să nu ne placă, nu este nici un moment de care să ne plângem. Iubeam absolut tot, fără discernământ. Nu era nevoie de el. - Băgami-aș picioarele în ea adulție de caca. - Unde naiba e limuzina aia, Patric? - În noi Mihai. În interiorul nostru, coach. Acolo nu moare niciodat’. E veșnic vie, dacă o lași tu să trăiască. La vorbele copilului am cumpănit adânc, am tăcut, căci ce pula calului mai poți spune în plus? Da, așa e. Patricson avea dreptate. Copilul din mine se dă pe sania sufletului și se simte împărat din nou. Așa cum era dintotdeauna. - Faceți loc că venim din brazi bă! Limuzina asta calcă bă, nu fute! Coachzen 14.11.2014