Story cu cai

Cum poate știi piatra că are un izvor sub ea? Doar dacă își schimba perspectiva. Un cutremur poate face asta, pentru ea. Nu-i așa? Cuvintele au limitele lor, cuvintele au fost inventate pentru a transmite vibrația comunicării estetice. Dar să nu uităm că acestea, cuvintele, sunt posibile doar în pauzele unor respirații, cuvintele sunt de fapt, tăceri ale respirațiilor. La fel cum e portanța pentru bătăile de aripi ale unui fluture, zborul este aer, zborul este antigravitație ce pornește din acțiune. Cuvintele sunt înlocuitoarele acțiunilor, ele pornesc din respirații, la fel ca și acțiunile, urmează aceleași cadență ritmică a bătăilor inimii, doar că merg pe cărări lăturalnice. Din această cauză cuvintele par că vin din inimă, mai ales atunci când vin sincere și frumoase, calde și proaspete, ele pot crea lumi mentale, care mai de care mai frumoase și fanteziste. Niciodată, cuvintele nu pot înlocui acțiunile nemijlocite, ele sunt doar ocoliri abile ale minții ce mimează acțiunile. Ele dau impresia acțiunii, păcălesc chiar și în plină sinceritate a lor. Acesta e rolul cuvintelor, de fapt. Să creeze o lume mentală în care tu să poți dormi somn greu. Ai de unde să te trezești, mai apoi. Pădurea îmbrăca haină pastel, frunzele probabil plictisite de atâta verde, au decis să încerce și galbenul, roșu și ruginiul. Toamna se anunța bogată, un soare blând îmbrățișa lumea mea de copil. Aveam zece ani. La această vârstă și la capacitatea mea de a imagina, nimic nu putea sta fix în univers. Totul era de un viu cutremurător și vibrator ca un string din lumea stringurilor. Dan Fulea era colegul meu de clasă și de bancă, era prietenul meu, tovarășul de joacă în ale imaginației copilăriei, tărâmul de poveste. - Vine unchiul meu cu caii, azi, nu știu dacă ți-am zis. Când am auzit o asemenea grozăvie, am ciulit urechile, am căscat ochii mari, furnici îmi jucau pe toată talpa, podeaua frigea ca un bec, ca să-l parafrazez pe Andrieș. - Da? Mă prefăceam netulburat. Vestea însă mă luase prin mare surprindere. Deși locuiam în cartierul de blocuri al gaziștilor din Mediaș, aveam undeva în adâncuri nostalgia preeriilor nesfârșite, a indienilor, a cailor în galop, a bizonilor. Mintea mea de copil făcea totul să fie aievea. Din puținele emisiuni TV de la vremea aceea care prezentau filmele cu cowboy și indieni, la fel lecturile cărților cu Winnetou și Old Shatterhand, visam adesea că sunt indian și că eram una cu calul meu care îmi asculta orice comandă, chiar cel mai mic semn. Eram una cu calul meu în acest vis posibil, da. De aceea vestea pe care Dan o anunța așa, ca într-o doară, a avut darul să mă arunce înapoi în reverie. Visam cai și aventuri, hoarde de bizoni în goană, indieni corecți și demni, arcuri și săgeți ușoare, acelea pe care nenea Ion a Gropii deja mă învățase să le confecționez. Într-o după-amiază de august toropit, pe banca din fața casei lui ce era vis-a vis de a bunicii mele, cu un cuțit îmi meșteșugise un arc dintr-un băț de alun verde, săgețile le-a făcut din trestie ușoară și cărora le montase un vârf din sârmă de cupru, puțin mai greu. - Asta face săgeata să zboare mai departe, măi copile, îmi zisese el plin de convingere. Eram încântat de știința acestui om bătrân, îi urmăream degetele îngălbenite ca un pergament, pricepute însă în ale arcurilor și săgeților. Și acum parcă îi simt mirosul de tabac, altfel decât a celor fumători de țigări. Nenea Ion fuma pipă, hainele îi miroseau altfel, mai greu, mai adânc decât al unchiului meu, Pavel, spre exemplu. Nenea Ion mă fascina cu cunoașterea lui, mă uimea cum degetele lui mânuiau cuțitul, cum tăia șanțurile de la capătul bățului de alun, acolo unde săpa canale de pană pentru coarda arcului. Era fascinant să-l urmăresc cum curăța de coajă în motive și arabescuri secrete, lemnul arcului, cum înfășura vârful săgeții cu sârma, cum o făcea să fie iute și dreaptă, cum se uita în lungul săgeții încă îndoite, curba și flexa lemnul în mai multe direcții până ce săgeata ieșea dreaptă și ascuțită, îmi plăcea să-l ajut dacă îmi solicita ajutorul, ochii mei urmăreau meșteșugul bătrânului cu ochi avizi de a învăța. Și acum mai fac arcuri copiilor mei așa cum am învățat atunci de la priceputul bătrânel. Să revenim la Dan, colegul meu și la caii lui. El locuia chiar lângă școala Axente Sever, acolo unde eram înscriși amândoi la secția germană. Părinții ne-au dat la nemți, tocmai ca noi să învățăm limba germană bine, cică să avem alte orizonturi în viață. - Cine știe, și-au zis ei, dacă nu cumva îți va folosi cunoașterea limbii germane, măi copile”, au decis ei, poate pleci în Germania și-ți găsești vreun rost prin țara aia bogată. Dan îmi promisese că un unchi al lui de printr-un sat din apropierea Mediașului avea cai și că odată o să-l roage să ne dea voie și nouă să călărim. Promisiunea lui era sfântă pentru mine, copiii au o încredere oarbă în cuvinte, în oameni. Creierul nu discerne adevărul de ficțiune, el ia totul drept adevăr. Poate că așa și e, poate că totul e adevăr, în fon și la urma urmei. Însă pentru mine, atunci adevărul însemna să fiu călare pe un cal, senzația ce mi-o oferea acest gând, că aș putea călări, era mai presus de orice închipuire, era extazul. - Când vine unchiul tău, măi Dane? Nu cumva săptămâna asta? Nu uita ce mi-ai promis! - Nu uit Mihaie, o să-l întreb când ne vedem. Asta îmi răspundea Dan a nu știu câta oară. - Săptămâna asta, sâmbătă trebuie să vină, adăuga el, dacă cumva mă uitam întrebător sau vag neîncrezător la el. Vine și văru-mi-o’ cu calul lui personal, acela mai mic, știi tu, acela de care ți-am mai povestit. Și intra din nou într-o poveste în care, eu fascinat fiind, nici nu mai realizam că bate câmpii, că se contrazicea în afirmații și se întrecea în promisiuni care mai de care mai irealizabile. Nu puteam și poate nici nu vroiam să nu-l cred. Chiar dacă ceea ce promitea el, părea mai degrabă un vis frumos, preferam totuși visul irealizabil decât lipsa promisiunii. Era mai dulce așa. Visam să călăresc un cal, ți-am mai zis, asta era nucleul cel mai de neatins al dorințelor mele secrete, numai o aluzia ușoară la cai și de altfel la orice legat de ei, mă făcea atent imediat și renunțam chiar și la mâncare pentru a asculta ce era de zis, atunci când era vorba despre cai. Ce mai, erau fascinați din punctul meu de vedere. Așadar așteptam sâmbăta următoare în fiecare sâmbătă. Iar și iar, la nesfârșit. Luni dimineața, la școală, îl întrebam ce s-a întâmplat, de ce nu venise la locul întâlnirii? La fiecare chestionare a mea, Dan se prefăcea ba că una, ba că alta, era veșnic înarmat cu câte o minciună din ce în ce mai sofisticată și alambicată. Ultima minciună a lui era atât de gogonată încât, nici acum când îți scriu aceste rânduri nu mă dumiresc cum am putut fi așa de naiv, încât să-l cred. - Ai de capu’ meu, măi Mihai, ce întâmplare, spunea el. Atunci când îl întrebam în mod legitim despre sfârșitul de săptămână pe care-l irosisem în iluzii călare pe cai verzi pe pereți, că de ce nu a sosit împreună cu unchiul său să mergem sus pe deal, în livadă să călărim. Și continua cu a-mi spune cum că iarăși caii au fost bolnavi, sau că unuia i-a căzut un dinte, ba că au fost la munca câmpului și caii sunt obosiți, ba că un urs atacase niște gospodării și caii s-au înspăimântat și au luat-o la sănătoasa și alte asemenea minciuni gogonate. Eu ascultam cu ochii cât cepele ce zicea și nici acum nu mă dumiresc nici acum dacă minciunile lui erau cu adevărat atât de grozave, sau eu eram doar atât de naiv. Cred că amândouă la un loc creau în mintea-mi de copil starea de fascinație continuă, de mirare perpetuă, o stare atât de necesară unei creșteri sănătoase, o starea de normalitate a copilăriei. Într-o zi mă săturasem de atâtea povești și-i cerusem să vorbească cu unchi-su’, iar el îmi promisese că de data asta chiar îi va cere și că unchiul său nu-l va refuza, că urma să ne întâlnim sâmbătă, cam pe la cinci după masa lângă cimitirul săsesc, de acolo urma să suim cu caii împreună dealul spre livadă și să ne materializăm visul. Nu îți pot zice cât am așteptat ziua de sâmbătă. Era ACEA sâmbătă a vieții mele, aceea care urma, desigur. Cu două ore mai repede decât avea să aibă loc întâlnirea, mă pregătisem, am îmbrăcat haine potrivite pentru călărit, adică acelea pe care eu le credeam propice, pantaloni de trening și bluză de trening, un pulover ușor pe dedesubt, îmi luasem chiar și pantaloni scurți pe sub pantalonii lungi. Era toamnă deja, răcoarea își făcea prezența simțită, frigul pișca pe sub bluză, pe la mâneci și pe la marginile lor, așadar luasem și mănuși, deși nu era așa de frig, dar mă temeam totuși că să nu mă taie la mâini, frâiele cailor. Auzisem că trebuie să ții puternic de ele să nu-ți scape cumva dârlogii din palme. Toate aceste detalii le știam parțial din cărțile citite dar și din luxurile de amănunte din poveștile lui Dan. Eram pregătit pentru orice urma, de fapt. În sfârșit, ce mai, ziua cea mare sosise. Am stat o oră, după aceea încă două ore, nici urmă de Dan sau de cai, doar oameni care urcau molcom dealul spre capelă la vreun mort, sus la cimitir. După aceea o îndoială nouă și-a ițit capul dintre valurile de îndoială deja existente în mintea mea oceanică. M-am gândit că poate mersese pe cealaltă parte înspre livadă, poate eu nu am înțeles bine locul întâlnirii, începusem să fiu în mare deranj. Am dat fuga printre blocuri, în mare viteză spre locul celălalt prin care s-ar fi putut ajunge sus pe deal spre livadă. Nici urmă de cai sau de unchi. Sanchi, canci! - Dar dacă cumva au întâmpinat dificultăți la venire și eu ca prostul, plecasem de la locul întâlnirii. Aoleo! Am alergat febril până la celălalt capăt al cartierului de blocuri, cei câțiva sute de metrii spre inițialul lor de întâlnire, respirația mi-era sacadată de la efort, eram leoarcă tot de la fugă, hainele groase îmi îngreunau alergatul. Deja se făcuse seară, soarele a apus demult. Totuși parcă eu tot nu m-aș da bătut, vedeam cu ochii minții doar cai și călăreți, vedeam ce vroiam să văd, nu ce era. O minciună gogonată a lui Dan, cu unchii lui imaginari și caii de baclava, m-au năucit de-a binelea. Când în sfârșit ajunsesem lac de apă la vechiul loc unde se presupunea că urma să ne întâlnim, deja era noapte de-a binelea, mi-am dat seama că totul e zadarnic. M-am lăsat păgubaș. Pe cine să dau vina? Nu era nimeni de vină, copilul nu poate ține ranchiună, pur și simplu, nu e capabil de asemenea podoabă adultă. Nici mânie. A doua zi după duminică, luni la școală, Dan mi-a zis simplu, după ce-i povestisem toată tărășenia, complet impasibil: - Am trecut pe la locul stabilit de întâlnire probabil când tu ai fugit dincolo ca să ne cauți. Îmi pare rău. Am călărit clasa întâi! Era cât pe ce să-l strâng de gât. Coachzen 11.11.2014