Poveste arhanghelească

- La religie învățăm despre sfintele taine, Coruiță! Șerar se înșurubă între mine și Diana, în pat. Era dis de dimineață, cam pe la șapte jumate. Zdrang! Bam, zdrang! Se auzea de undeva din vecini, semn mai mult decât evident că la apartamentul numărul douăzeci, se lucrează, oamenii din bloc, colocatarii blocului de locuințe au fost avertizați prin bilețele lipite pe oglinda de la lifturi. Proprietarii apartamentului, au fost foarte gentili anunțând că o perioadă de timp, vom asculta bum-bang în loc de jazz, și pic-poc-pac în loc de valurile mării, astfel sâmbetele și duminicile următoare păreau o dulce promisiune. Precum ziceam, Șerar își făcu loc așa ca de obicei sâmbăta dimineața devreme, se trezise mai repede decât noi și nu avea parteneri de discuție. Religia și ora de religie pare un subiect foarte bun de discutat, așadar copilul vesel cu ochii verzi și vioi, începu să îmi povestească despre profu’ lui de religie. - Da, dar ce-s alea măi copile? - Apoi prima dată e taina botezului, zise Șerar foarte serios dintr-odată. - Bine bine, dar ce-i aia? Adică de botez am auzit, cred că și eu am trecut prin asta când eram mic. Evident nu am fost întrebat dacă doresc sau nu. Aș fi vrut să pot protesta, dar la vremea aia, nu am putut, aveam doar șase săptămâni, a fost musai să mă conformez. Rudele mele nu-s așa de înțelegătoare ca ale tale mă copchile. - Apoi nu așa mă Coruiță, profu’ nostru de religie spune că botezul are drept temă, ruperea păcatelor din trecut, desfacerea contractului cu celelalte păcate și altele pe care nu le mai țin minte. - Aha, deci copilul de șase săptămâni are un trecut dubios. Nu mă putui abține să nu fiu nițel sarcastic, Șerar se uită chiorâș spre mine cu subînțeles, semn că observase sarcasmul meu nu foarte fin, de altfel. - Ah, acum pricep eu cum e cu nașterea păcatoasă. Cu alte cuvinte ești născut cu păcat din start, de fapt ești născut cu un gogoloi de păcate, anterioare nașterii. Sper că realizezi imbecilitatea unui astfel de scenariu copile. Mă mir că nu vii direct din pizda mă-tii cu o tăbliță la gât, ar fi mai sănătos, ai știi care-i treaba măcar. Diana se întoarse de la locul ei și se uită la mine cu o privire plină de reproș, dar pe jumătate amuzată, povestea noastră o distra și pe ea, iar doar pentru forma unor expresii se mai prefăcea indignată. Șerar râdea când m-a auzit vorbind avioane. Cred că se obișnuise deja cu limbajul nostru lejer, mai cu pulă și pizdă, colorat și foarte, foarte sincer. Asta e, nimeni nu e perfect. Așa suntem noi, perfecți în imperfecțiunea noastră. - După aia, e taina mir-ungerii, continuă copilul plin de zel. - Adică a lui Miruna, zisei eu pe același ton șugubăț. Dragă Miruna, îți spun printre șoapte, îmi place cămașa ta de noapte… la la la, am început să fredonez cântecul binecunoscut al trupei Pasărea Colibri. - Ce Miruna băi Corui!? E taina mir-ungerii, nu a lui Miruna, p-asta de unde ai scos-o? - Deh, spun eu cu același ton mucalit, îmi place melodia, îmi place și cămașa ei de noapte…iar cât despre ungere, bănuiesc că ceva scârțâie de vreme ce trebuie uns, dar în fine, poate că nu știu eu prea bine. Șerar fără să bage în seamă ultima mea remarcă, continuă cu patos: - Urmează taina împărtășaniei, asta e o taină ce nu prea am înțeles-o, spuse copilul. De parcă celelalte ar fi avut vreun sens până acum. - O fi ceva de genul, am ceva și vreau să-mpart. Poate popii, mai marii religiei creștine, observând ei câtă putere și ce averi fabuloase adună de pe spatele enoriașo-votanților, s-au gândit într-o clipă de totală sinceritate, să își pună averile și privilegiile obținute evident prin fraudă și minciună, oamenilor pe care i-au escrocat de-a lungul secolelor. Un fel de ziua recunoștinței sau ceva de tipul opusului nesimțirii, ca într-o apocaliptică emisiune TV de tipul “Scuză-mă”, o zi în care realizezi cât de mult căcat ai produs și te mustră conștiința și vrei să-l împarți dintr-o subită generozitate cu tot omu’ celălalt, prietenii și surorile tale în ale umanității. Dom’le, ce înduioșător! Îmi dau lacrimile, zisei eu în același ritm de sarcasm. - Hai mă Coruiță, că nu cred că chiar așa, adică poate, dar nu cred că vreun popă ar da înapoi slănina, odată ce o au. Copilul căzu pe gânduri puțin, se înclină scurt și...pârț, trase o bășină de nivel șase, sonoră și amplă. - Scuze, dar m-a trecut, hihihihihihi, râse zgomotos și complice. - Pfiii ce pute, mă Șerare, parcă e rahatul ăla de la sfânta împărtășanie. Între noi fie vorba, numai sfântă nu e, adaug eu cu o anumită privire bănuitoare, de altfel, vântul tău e mai sincer decât toată șandramaua creștină. Recunosc că sunt nepot de preot ortodox, sătul până în gât de cumplita programare, de toate bazaconiile lor. - OK, să trecem mai departe, ce urmează? Mai sunt taine de mărturisit? - Daaaaa, mai e taina spovedaniei...da asta, chiar că nu știu ce e. - Prrrrr, era rândul meu să trag o bombă sonoră cu parfum. Nivelul doi. După ce se adunară răniții de prin bucățile de bloc spulberate, suflul exploziei dărâmase câteva cvartale de blocuri de pe Pandurilor, viața își reluă însă încet, cursul ei obișnuit. Nunțile, înmormântările, femeile de la supermarketul Palas, își cărau lăzile cu șuncă și cârnați. Militarii se apucară din nou să fluiere după văduve. Copiii dezlegară leagănele și păreau că se simt bine călărindu-le cu nesaț. - Moamă, Coruiță, asta fost tare! Șerar se prăvălea de râs, frecându-se pe burtă. Doamne, ce-i mai plăceau fazele astea, râdea ori de câte ori scăpam amândoi bășini în public. Norocul meu că Diana era deja la baie și se spăla pe dinți, apa curgea și acoperea zgomotul exploziei bășinii mele apocaliptice. Nu prea era ea împăcată cu „My god, ce bombă”, gândii eu complice. Bine că nu am scăpat noroi la poartă. Vorba bancului...cică Bulă și cu Ițic jucau fotbal pe beșini. Primul, Bulă se scremu și trase o bășină zdravănă. - 1-0 pentru mine După o sforțare demnă, trase și Ițic una. - 1-1, spuse Ițic. Stă Bulă și se chinuie vreo câteva minute bune, crrrrr, mrrrrr, după momente bune de stres, pleosc, trase și Bulă altă bășină. Satisfacția de pe chipul lui Bulă era evidentă. - 2-1 pentru mine, zise Bulă, e vremea să schimbăm porțile că s-a făcut noroi la poartă. - Să revenim la ale noastre, zic eu, cume cu taina spovedaniei? - Păi ți-am zis Coruiță, că nu prea știu ce e aia. - Da, mi-ai zis. Oare ce o fii? - Nu știu. - Poate e ceva de ascultat de prin case, am auzit că popii care îi bagă pe ăia în confesional, aduna informații de prin cartiere, de prin familii, e foarte posibil ca taina spovedaniei să fie o formă de-a aduna informații fel de fel. Nu am încredere în popi, în nicio religie, în nimic de acest gen, de fapt, știi tu, doar ți-am mai zis măi copile și cu alte ocazii. Viața nu are nevoie de atâtea complexități de gânduri, aranjamente, canale imaginative. Viața e așa de frumoasă când o trăiești conștient, liniștit, simplu și fără a tot proiecta raiuri sau iaduri de orice tip sau fel. Nu e nevoie de astea, dă-le în chietrii. Oamenii cei mai frumoși, sunt cei simpli și direcți, sinceri, neprogramați, nu ca niște verze coapte. - Da Coruiță, mi-ai zis. Îmi plac și mie oamenii direcți. Am unu’ la școală care tot minte, se chinuie săracul în propriile lui minciuni. Ieri a zis că și-a uitat caietul cu teme acasă. Întotdeauna și-l uită, de fapt, e a doua oară în clasa a cinci-a...heheheheh... a zis acum că a pierdut și cartea de mate. Înțeleg ce zici cu minciuna, mie nu-mi place, e mai bine să vorbești deschis, să spui corect lucrurile. Bum bum, se auzi o bubuitură dublă pe scările blocului, probabil că era Stan și Bran ce cărau pianul spre apartamentul douăzeci. Iar îl scăpară pe scările alea lungi. Doamne ce lungi sunt scările blocului nostru. Mare minune dacă nu s-a spart pianu’. Pesemne că pianul e unul bun. Sâmbăta debută astfel cu aceste reflecții foarte importante ale noastre, celor din apartamentul cinșpe. Din bucătărie, Diana ne chemă cu glas strident: - Băieții, la masăăăăăăăă! Coachzen 08.11.2014