Mohu

Mohu Cu doi ani înaintea olimpiadei de la Barcelona, echipa națională a României de baschet era aruncată în lupta pentru calificarea la această olimpiadă, într-o grupă foarte dificilă la Murcia(Esp), Germania cu Detlef Schrempf, jucător NBA, Croația cu Drazan Petrovic și Dino Radja și Tony Kukoc, jucători NBA și ei, Grecia cu Christodoulou, Fasoulas și Giannakis, Portugalia și Islanda. Se calificau două echipe din această grupă europeană pentru a participa la Olimpiadă. Jucătorii pe care i-am enumerat erau doar câțiva, încă mai mulți alții din echipele naționale susnumite, pe care nu i-am zis aici, erau și ei sportivi fenomenali, recunoscuți unanim în lumea baschetului, baschetbaliști de talie mondială, ce mai. Echipa națională a României formată din Bruno Roschnafsky, Toni Alexe, Ghiță Mureșan, Titi Popa, Marcel Țenter, Mihai Corui, Valentin Ermurache, Sandu Vinereanu, Tsakis, Boby Holt, Mircea Cristescu, Mihai Sinevici și cu antrenorii Gheorghe Roman și Dan Berceanu la timonă, a pornit cu șansa a doua desigur, poate chiar a treia, la realizarea calificării. România nu s-a calificat, o spun de la început, asta ca nu cumva să te gândești la vreo povestire moralizatoare sau la vreo pildă sportivă cu ecou. Nu, nici vorbă, azi nu am chef de așa ceva, azi vreau să scriu despre nea Mohu. Mircea Câmpeanu pe numele lui real, Președintele de atunci al Federației Române de Baschet era un tip foarte simpatic, eu îl plăceam pe nenea acesta, auzisem mai multe povești din lumea baschetului despre el, cum că era campion la sforăit, că nimeni nu putea să doarmă nici măcar la două camere distanță apropiere de locul unde dormea, că era căsătorit de mai multe ori cu cântărețe celebre de muzică populară, că primea o rentă viageră din SUA cu condiția de a merge și locui câteva luni pe an acolo și multe asemenea alte povești despre un om care era posesorul unui chip crunt de tipul personajului Frankenstein, două brațe uriașe de canotor parcă, totuși în ciuda masivității corporale, radia bună dispoziție prin simpla prezență, contrastul între aspectul fizic uriaș și blândețea sufletească, crea un uimitor paradox al personalității sale. Un tip extrem de robust, înalt cam la doi metri și cu o căutătură cruntă în privire, maxilar proeminent și puternic a la’ Churchill, nea Mohu s-a născut în localitatea Mohu de pe lângă Sibiu, ceilalți l-au poreclit firește după localitatea aceia sibiană, auzisem despre el că era proprietarul unei ferme de creștere a porcinelor și că averea sa mare, era obținută din creșterea, și vânzarea de porci. Nici acum nu am habar care e adevărul în legătură cu acest om, nu mai știu nici dacă trăiește sau nu, pe atunci avea cam în jur de șaizeci de ani. În orice caz, era un tip foarte popular și mucalit, avea un fel foarte tăios de a răspunde celorlalți, eu ca și tânăr pe atunci avusesem ocazia foarte rar de a interacționa cu el direct, tot ce știam despre el se rezuma la o vagă imagine ce mi-o creasem despre el formată din poveștile celorlalți. Omul avea renumele de a fi foarte direct în exprimare. Ei bine, la Murcia aveam să interacționez cu el într-un mod bizar, această poveste ce mi-am amintit-o și ți-o relatez aici, de altfel, e construită în jurul personalității lui Nea Mohu. Să o luăm însă pe rând. În aceste preliminarii din orașul spaniol Murcia, eram creditați cu puține șanse, dar chiar și așa naționala României nu s-a făcut de râs la acel turneu, câștigasem împotriva naționalei Portugaliei la vreo 14 puncte diferență, Islanda ne-a pus ceva probleme prin renumita dârzenie caracteristica a nordicilor, i-am învins totuși la patru puncte diferență și pe aceștia, urma să întâlnim celelalte trei echipe grande, Grecia, Germania și Croația. Grecia a fost întotdeauna o mare echipă, am simțit și noi usturimea înfrângerii în jocul împotriva lor, Panagiotis Giannakis and company , ne-au trosnit o înfrângere la treizeci de puncte, această înfrângere confirma valorarea deosebită a grecilor, care, în 1987 câștigau Campionatul European, desfășurat la Atena, Grecia era și mai este și azi încă o forță în baschetul european. Pentru meciul împotriva Germaniei ne așteptam la ce era mai rău, în sensul că, eram conștienți de forța deosebită a nemților, care bătuseră Grecia cu o zi în urmă în meciul direct dintre cele două echipe, așadar ne pregăteam de o mare luptă. Mobilizarea noastră a fost una exemplară, cu Ghiță Mureșan în prim plan, uriașul nostru a făcut față cu brio înalților nemți, a fost secondat și de noi ceilalți, care am făcut maximul posibil din acea confruntare. România – Germania 75-83. În ciuda înfrângerii suferite,nu era rău deloc, am fost felicitați la sfârșitul partidei, nea Mohu care era și el cu noi în această campanie, era vizibil fericit și mulțumit de felul în care s-a jucat, Mohu radia bucurie și satisfacție. Ei bine, urma meciul cu Croația, vreau să îți spun că atunci, înaintea meciului contra României, Croația era deja calificată la Olimpiadă, așadar a jucat poate cu turație mai redusă, nu neg această posibilitate, dar totuși, curajul pe care noi românașii l-am căpătat pe merit în partida anterioară, a făcut ca cel puțin în primele două sferturi să jucăm excelent, de fapt întreaga partidă am jucat bine, ținându-ne cât am putut de această deosebită echipă, a Croației, care, ulterior avea să joace finala olimpică împotriva super “dream team”-ului SUA, cu Michael Jordan, Charles Barkley și ceilalți. Am pierdut cu scorul de 70-80 parcă împotriva Croației, nu îmi mai aduc aminte exact scorul exact d ela niciun meci, puțin totuși îmi aduc aminte de diferențele de scor, cât de cât, de cuantumul lor. Într-o viață de om, aceste lucruri iată, se uită. Viața e mult mai mult decât un scor, victorie sau înfrângere, alternează într-un uimitor dans ciudat. Toni Kukoc, unul din jucătorii de bază al croaților, declarat de către oficialii baschetului la cei 21 ani ai săi, drept cel mai bun jucător al Europei, un tânăr pe atunci înalt cam de 2.07 m și subțire, agil ca o panteră și extrem de ambițios, era atuul nr.1 al Croației. Am fost schimbat tocmai ca să-l stopez cumva, să mă apăr agresiv la el și să-l limitez în acțiuni. Antrenorii m-au creditat cu această sarcină dificilă de care de altfel, per ansamblu m-am achitat binișor, mai puțin următoarea fază care țin să ți-o povestesc. Nea Mohu stătea cumva chiar în spatele băncii tehnice a României, cu cele 150 kilograme ale sale, matahala română era eclipsată în acea perioadă a turneului de către uriașii mătăhăloși ai celorlalte echipe, totuși, chiar și așa nea Mohu era impunător și oarecum pitoresc în acel peisaj ad-hoc al lumii baschetului. Din spatele băncii tehnice, îl auzeam uneori dând indicații cu un ton baritonal al vocii sale urieșești. Trăia fiecare secundă a jocurilor, era un fost baschetbalist, ce naiba, simțea și trăia baschetul din care provenea, era un tip pasional și noi sportivii, îl îndrăgeam și respectam tocmai pentru că reușea să anuleze barierele de tip managerial, de șefie sau altele asemenea in relația cu noi jucătorii. Uneori însă limba lui spurcată o lua razna și atunci te plesnea în moalele capului. Douăzeci și șapte de secunde de joc mai erau până la pauza mare din meci, mersesem cap la cap cu croații, redusesem la tăcere oarecum tribunele în care suporteri croați veniseră să-și încurajeze favoriții, un mic grup de români din diaspora spaniolă, ne încurajau cu pasiune dintr-un colțișor al sălii. Antrenorul Gheorghe Roman m-a chemat lângă el pe bancă, mi-a zis așa: - Corui, intri și-l iei pe Kukoc, știi că e stângaci, ia-i stânga, dirijează-l spre partea care nu-i convine, limitează-i posibilitățile de pătrundere, hai, intră acum, succes. Nea Ghiță Roman era un domn întotdeauna, l-am respectat și iubit foarte mult. Am încercat să-i fac pe plac și să îl închid cumva pe marele Kukoc, cel puțin așa mi-era planul, eram pregătit psihic, intrasem în joc să zic așa, știam că nu va fi ușor, croații jucau un joc complex și totodată foarte simplu, observasem că extremele se retrăgeau ca la un semnal spre liniile de tușă laterală a terenului de baschet și că pivoții la fel, făceau loc în careul de trei secunde, sub panou. Ideea lor era să permită jocul de unu la unu pe culoarul central. În fine, am intrat și m-am lipit de Kukoc, eram umbra lui, încercam să previn unele blocaje ce i s-ar fi putu face tocmai în ideea de a îl lăsa singur în relația de joc 1 x1, tipul era renumit în aceste acțiuni care se soldau în general cu un coș facil pentru echipa lui. Nu am fost pregătit pentru ce avea să urmeze. Știam că tipul „trage” de trei puncte cu mare eficiență, însă nu m-am gândit că de la o distanță atâta de mare. Toni Kukoc a primit mingea cam aproape de centrul terenului, ceilalți se retrăseseră spre marginile terenului, așa după cum bănuiam, îi simțeam cu vederea periferică și distributivă a baschetbalistului hârșiit prin campionate. În mintea mea planul îmi era să nu pătrundă, sub nicio formă, am luat în calcul și varianta unei aruncări a lui de la mare distanță, însă realmente NU m-am gândit că poate arunca mingea de la o așa uriașa distanță. A aruncat atât de iute mingea, încât nu am avut timp de reacție. Aruncare reușită de trei puncte pentru Croația. Deși eram pregătit să-l stopez, abia avusesem timp să ridic brațul drept, măcar să nu arunce fără blocaj, totuși tipul mă bătuse prin rapiditatea și curajul gestului său de a arunca de la nouă metrii distanță, nu doar atât, dar a și marcat. Eram perplex, însă știi cum e jocul de baschet, nu te lasă să te dumirești prea mult timp, urmează fază după fază într-o succesiune deosebită și rapidă. În fine, cele 27 secunde au trecut, Croația intra în avantaj de cinci puncte față de România la pauză, în vestiare. Încă eram cătrănit de nereușita mea din urmă cu câteva secvențe, mi-am luat bluza de trening albastră cu înscrisul ROMÂNIA pe spate și mă îndreptam spre vestiar, însă tocmai înainte de aceasta, am auzit un glas baritonal și răgușit din spatele meu spunând: - Băi Corui, ce ai vrut să-i faci lui Kukoc bă, să-l prinzi de pulă? Croația a fost a doua după Germania, iar România a terminat pe un onorabil loc patru. Nu m-am mai întâlnit cu nea Mohu de atunci, deși adesea mă gândesc la ce dracu de indicație tehnico tactică a vrut el atunci să îmi dea. Kukoc a fost un mare star al baschetului european și mondial, a fost draftat la Chicago Bulls peste alți doi ani, iar ulterior cucerea cu această echipă americană, alături de Michael Jordan, Scottie Pippen și Denis Rodman, titlul NBA al campionatului SUA . Nea Mohu mi-a rămas însă cu cugetarea lui de tip zen în memorie, chiar nu am vrut să-l prind pe Kukoc de nimic, pe cuvânt. Dom’le ce om! Coachzen 05.11.2014